[9 decembrie 1880]

E un semn de statornicia principiilor și instinctelor noastre conservatoare dacă atentatul îndreptat în contra d-lui I. Brătianu ne-a indignat mai mult și mai adânc decât pe chiar amicii săi politici. Adversari ai ideei că prin crime e cu putință a se îndrepta ceva în sânul unei societăți, înfierând asemenea odioase tentative, ori în ce timp și-n orice loc s-ar fi întâmplat ele, suntem siguri că răul la care dau naștere e pururea mai mare decât răul pe care pretind a voi să-l înlătureze. Maniera noastră de-a vedea cuprinde în sine condamnarea atentatelor, întărită prin amărăciunea că omorul lui Barbu Catargiu a rămas nepedepsit, că asupra d-lui Lascar Catargiu, om atât de drept și de sincer, s-a ridicat asemenea brațul îndrăzneț al unui atentator.

Dar dacă maniera noastră de-a vedea implică condamnarea atentatelor, dacă atmosfera principiilor conservatoare le esclude, n-o putem susține aceasta și despre principiile la cari s-a închinat grupul roșu din țara noastră.

Precum nu e minune dacă Robespierre cade prin teoriile și nedreptățile aceleiași revoluții căreia-i dedese naștere, tot astfel nu e minune dacă un roșu, un luptător în alegeri, ridică mâna sa asupra capului partidului său propriu.

D. Brătianu e unul din cei mai populari oameni de stat ai României. Dar a devenit popular nu prin ceea ce-a făcut pentru binele public, ci prin ceea ce făgăduia pe când era în opoziție, făgăduinți pe cari nu le-a împlinit nicicând. D. Brătianu a devenit asemenea un om ilustru prin miile de gazete care-i trâmbițau numele său alăturea cu nenorocirile noastre. Și dacă d. Brătianu nu e atât de ilustru ca Erostrat nu d-sa e de vină la aceasta, ci numai împrejurarea că opera strămoșilor noștri, vechea Românie, distrusă în favorul ideilor cosmopolite, nu era o zidire de-o văzută frumusețe, ca templul Dianei din Efes. Era o zidire ideală a cărei risipă n-o putea simți și deplânge decât cel ce avea în inimă multă iubire de patrie și o pietate aproape religioasă pentru spiritul drept și eroic al trecutului nostru.

Popularitatea ce consistă în esploatarea idealelor de progres e periculoasă, pentru că nu se bazează, ca cea adevărată, pe binele pozitiv ce l-ai făcut unui popor, ci pe binele ce promiți a i-l face de acuma înainte, pe care-l promiți chiar atunci când știi că este irealizabil.

Dar popularitatea d-lui Brătianu mai are și o altă origine. Deși e dureros a o discuta, totuși vom face-o, nu numai pentru binele țării, dar pentru binele d-lui Brătianu însuși. Trebuie să se știe că un om care-a fost obiectul unui atentat, chiar de-ar fi adversar, devine simpatic părții bine-cugetătoare a țării și asigurăm că șirurile de mai jos, chiar de-ar părea recriminațiuni, nu sunt în esența lor imputări adresate adversarului, ci argumente adresate omului cugetător în contra manierei de-a vedea pe care-o are el și partidul său.

Vom lua aceste argumente precum partidul roșu le prezintă în curgerea vremii.

La 1848 s-a făcut asemenea o tragere la sorți ca cea indicată de Pietraru. Era vorba a se trage la sorți asasinul lui Vodă Bibescu. Dac-am întreba cine-a prezidat la acel act, d. C.A. Rosetti și-ar pleca ochii.

Fiind în Franța, d. Brătianu ia parte la tentativele de la Opera Comică și de la Ipodrom, cari aveau de scop uciderea împăratului Napoleon III. Numai amabilității împăratului și împrejurării că poliția a considerat acea tentativă ca pe-o scenă melodramatică de operă bufă d. Brătianu are a mulțumi că n-a fost pedepsit mai aspru pentru participarea sa.

La 1870 „Românul“ scria despre Domn că e un pion din șah în mânele unui jucător dibaci cum e d. de Bismarck.

Ș-această supremă trădare se va săvârși oare cu concursul unui guvern compus de români?!! Și agintele supus al d-lui de Bismarck va găsi oare în România români destul de deznaturați cu cari să execute acest suprem ordin al stăpânului său?

Aci Vodă e numit un agent al cărui stăpân e d. de Bismarck și carele, împreună cu români denaturați, săvârșește o supremă trădare în contra țării.

Nu e decât natural dacă același partid al cărui șef e d. Ioan Brătianu i-a trimis la 1876 Domnitorului, printr-un actual ministru plenipotențiar, sfatul tăios „de-a scuti țara de-o crimă“.

Tot la 1876 s-a săvârșit asupra d-lui Lascar Catargiu un atentat. „Românul“ dădea seama de acest fapt cu jumătate gură, părând aproape a justifica ceea ce se întâmplase.

Vedem asemenea în Paris pe fiii d-lui C.A. Rosetti întitulându-se „revoluționarii români“ și felicitându-se cu d-l Henri Rochefort, cu deportatul Rochefort, cu acela care are la redacția sa numai pușcăriași, după propria sa afirmare.

Dar câte se vor mai fi întâmplat pe cari nu le știm, pe cari nu le putem proba cu acte autentice? E pentru noi sigur că din partea partidului azi la putere s-au tocmit un om însărcinat să asasineze pe d. Cogălniceanu. Acelui om nu i-a lipsit voința, ci numai curajul de-a-și împlini fapta.

Orice tentativă criminală are însă două elemente; întâiul e înclinație naturală a acelui criminal, elementul vinei sale proprii pe care o espiază prin pedeapsă.

Dar al doilea element sunt motivele determinante, sunt acele justificări pe cari logica patimei sale le scoate din fundul sufletului. Acea legitimare pe care însuși Satan ar găsi-o pentru a se arăta alb din negru ce este.

Din acest punct de vedere judecând vom vedea că sistemul de guvernământ al d-lui Brătianu și al partidului său a creat atmosfera în care asemenea fapte sunt posibile, în care autorii lor găsesc o legitimare a scopurilor lor.

Când un om ce, după propria sa mărturisire, soldat fiind, a luat parte la răsturnarea suveranului său și care, după știința tuturor, a proclamat răsturnarea Domnitorului la Ploiești, devine sub d. Brătianu adiutant domnesc, atașat ca om de încredere pe lângă suveranul pe care a voit să-l răstoarne, d. Brătianu va permite tuturor rebelilor libertatea de-a conchide că impunitatea unui atentat la siguranța statului și a formei de guvernământ e, sub domnia sa, un titlu de recomandație pentru a înainta pe scara ierarhiei sociale.

Când d-l Brătianu nu se sfiește a recomanda în Senat pe un om ca d. Costinescu ca unicul bun pentru a ocupa o înaltă demnitate în stat, pe un om de o elementară ignoranță, e evident că d-sa a ridicat neștiința la rangul de titlu de recomandație. Orice ignorant ambițios îi poate cere d-lui Brătianu o laudă egală.

Când, în chiar Camera roșie, unii membri ai partidului guvernant, oameni poate simpli, dar cinstiți, se-ntreabă cu mirare de unde amicii apropiați ai d-lui Brătianu sau protejații de aproape ai d-lui C.A. Rosetti, cari până alaltăieri n-aveau nimic, au astăzi, după câțiva ani de guvernare, averi mari, e evident că, în sistemul de guvernământ al d-lui Brătianu, chiar necorectitudinea în afaceri materiale, ca să nu zicem malonestitatea, e un titlu de merit.

Când, în ședința de la 25 fevruarie a.c., d. Simion Mihălescu „ridică numai un mic colț al vălului care acopere scabroasa afacere“, iar afacerea e canonizată prin trecerea la ordinea zilei, d. Brătianu va concede că această canonizare e tocmai atmosfera necesară, plină de electricitatea crimei.

Crede oare serios d. Brătianu și partizanii săi că, ridicând impunitatea înaltei trădări, ignoranța, amenințările de asasinat la rangul de titluri de merit, a putut-o face aceasta fără o adâncă primejduire a spiritului public? Crede d. Brătianu că nu se vor găsi oameni cari să ia la serios principiile pe care d-sa le-a practicat la Ipodrom, la Opera Comică, la 1848, la 1876, și cari să-și zică în sine-și că atentatul e o virtute, precum înalta trădare e un merit?

Astfel teoriile roșii își dau roadele lor naturale.

Dacă deplângem și condamnăm atentatul o facem, pe lângă sentimentul general de oameni și de creștini, și dintr-un punct de vedere propriu nouă și numai nouă, propriu ideilor conservatoare.

Din punctul de vedere cosmopolit și roșu d. Brătianu nu culege, din nefericire, decât ceea ce-a semănat din nou în țara noastră dreaptă și veche. Stârpindu-i-se prin idei importate din câteșipatru unghiurile lumii idealul ei religios și național, nimicindu-i-se poate viitorul ei material, vechea Românie — acum o Americă dunăreană — a devenit o mlaștină de scurgere nu numai pentru prisosul moralicește bolnav al populațiunilor europene, ci inteligența națională a devenit o mlaștină de scurgere pentru ideile nesănătoase din Apus.

Cu drept cuvânt dar un ziar din provincie esclamă, la înregistrarea odioasei fapte: „Ale tale dintru ale tale, Brătiene!“

❦