[11 noiembrie 1880]

C-o suficiență vrednică de generația atotștiutoare a advocaților din zilele noastre, „Presa“ a publicat un șir de scrisori de omni re scibili et de quibusdam aliis, adecă multe și mărunte despre câte-n cer și pe pământ, despre Dumnezeu, biserică, școli de meserii, curte de casație, admisibilitate în funcțiuni, linguistică și ortografie, credit agricol, procedură, academie, portărei etc., etc., toate acestea amestecate una cu alta, ca vai de capul lor, încât citindu-le nu mai știai pe ce lume ești.

Ne-am permis a contesta cel puțin lipsa de folos a unei lucrări fără unitate de vederi, fără plan, scrisă se vede mai mult de florile mărului decât pentru vrun rezultat acătării.

Dar ne-am găsit oamenii.

Știți de ce am vorbit atât de cavalièrement despre studiile „Presei“? N-ar crede cineva, dar așa e cum zice organul d-lui Boerescu. De invidie am vorbit rău. De spaimă pentru că ne temem ca nu cumva „prin lucrările serioase de cari guvernul a început să se ocupe în privința îmbunătățirilor interioare să ajungă a se perpetua la putere, binemeritând de la țară, astfel încât să piarză orice speranță cei de la „Timpul“.

Așa e, onorabili confrați, ați ghicit-o. Frică ne e că ne veți apuca pe dinainte, ne veți lua apa de la moară, vorba ceea; și ne supărăm ca Alexandru Machedon pe Filip, că tot biruia și nu-i lăsa nimic de făcut. Dar o fi ori n-o fi așa, păcatele noastre, nu de sentimentele ce ne inspiră e vorba, ci de studiile „Presei“.

Ne-am așteptat să vedem o critică serioasă a lucrării noastre, zice „Presa“.

— Aida de! Ceream mai mult decât ne poate da, așteptam un lucru cu neputință pentru simandicoșii noștri adversari.

Ce modestie, ce modestie!

Dar oare nu găsesc onor. confrați că întrebarea cea mai naturală ce-ar fi trebuit să și-o puie e dacă lucrarea d-lor suportă o critică serioasă?

Ia să luăm câteva pasaje numai din acele vestite scrisori, ca să vedem de ce critică sunt susceptibile.

Eu cred, d-le redactor, că, precum marele moralist și censor Catone termina discursurile sale din Senatul Romei cu memorabilele cuvinte: Caeterum censeo delenda est Cartago, tot asemenea oratorii și publiciștii noștri sînt datori a lucra fără pregetare ca să strivească funcționarismul. (Cf. Scrisoarea a VIII-a).

Într-adevăr memorabile cuvinte a rostit Marcus Porcius Cato (Major), pronumit Censorius, în Senatul Romei.

Dar ceea ce-i mai memorabil e că un autor latin care a scris Origines și De re rustica să nu știe latinește, ba să nu știe nici măcar cum se scrie numele unui stat de veacuri inamic al Romei.

Apoi bătrânul Marcus Porcius Cato trebuia să știe că după verbele sentiendi și declarandi (din care face parte și censeo) urmează acuzativul cu infinitiv și că orașul în cestie se scrie cu th (Carthago sau Karthago). Fraza deci pe care ar fi trebuit s-o rostească acel bătrân om de stat, ar fi sunat: Iterum censeo Carthaginem esse delendam, sau, mai puțin corect, cu ut. Dar, fiindcă onor. confrați de la „Presa“ ne-au dat mai alaltăieri a înțelege c-am trebui să învățăm istoria, desigur că d-nealor știu vorbele autentice ale bătrânului bucher, carele n-ajunsese, cu tot autorlâcul lui, să-și știe măcar limba maternă bine.

Dar să mai vedem încă probe de cunoștințe.

Românii în genere au chiar azi deprinderile străbunilor lor de acum două mii de ani: iubesc arma și toga și țăranii se dedau agriculturei (ca acum două mii de ani). (Cf. Scrisoarea a II-a).

E destul nu ca cineva să-și cunoască țara, ci să fi îmbătrânit în ea pentru a ști că poporul nostru a fost până mai alaltăieri un popor păstoresc, că agricultura nu datează, propriu vorbind, decât de la Regulament încoace. Dar, se-nțelege, de vreme ce romanii sunt strămoșii noștri, cată să fi fost și noi popor agricol.

Dar să lăsăm aceste semne de profundă știință despre lucruri elementare și să cităm, după întâmplare, câteva mari idei de reformă propuse de autorul Scrisorilor din „Presa“.

În câteva orașe mai populate, unul din gimnazii să se schimbe în școală de aplicațiune cu ateliere pentru diverse meserii. În București să se înființeze zece ateliere cari se vor întreține, ca și cele din districte, din produsul obiectelor fabricate de școlarii de ambe sexe.

La noi în țară maeștrii cei buni abia pot concura cu manufactura și fabricatele străine introduse grație liber-schimbismului și copiii cari învață abia o meserie și strică zece piei până să nimerească o cizmă vor întreținea ateliere cu produsul obiectelor fabricate de ei? Ce ingenioasă idee!

Alta.

Institutorii școalelor primare de districte vor preda școlarilor săteni cari se destină la cariera de învățător în comună noțiuni elementare de agronomie, iar aplicațiunile acestei științe se vor face într-o mică fermă model aproape de capitala districtului.

Înainte de-a se aplica această reformă salutară ar trebui să se înființeze un institut central de zodiași și de prooroci, din care să recrutăm pe institutorii din orașe. Căci aceștia trebuie să știe la ce anume carieră se destină copiii de 5-6 ani ce le vin pe mână și să-i pună deoparte pe cei ce se destină la cariera de învățător în comună. Onor. confrate uită cu totul că, pentru scopul formării învățătorilor sătești, există școli normale în cari se predau noțiuni de agronomie, dar se predau, se vede, cu același folos cu care vestitul Cato Censorius a-nvățat latinește.

Alta.

Să se-nființeze la fiecare judecătorie de ocol câte-o mică casă de împrumutat, având drept capital banii adunații din escedentele bugetare comunale.

Iată judecătoriile de ocol devenite institute de credit, și încă cu ce? Cu escedentele bugetare comunale.

Apoi nu mai e Ghica bătrânul or Știrbei Domn în Țara Românească, onorabili confrați! În statul care cheltuiește regulat mai mult decât are, care percepe regulat mai mult decât poate produce poporul, acolo comuna nu numai că n-are escedente bugetare, dar rămâne ani întregi datoare cu rămășițe și-și echilibrează bugetul cu datorii. Statul în care pot exista escedente bugetare nu e acela în care d-alde Costinești și Mihălești pot îmbla cu mânile-n șolduri, ci cu totul altul. Într-un stat cu escedente bugetare, onorabililor, Cato Censorius știe latinește, precum fiecare-și știe teapa. E drept că un asemenea regim e ceea ce ziceți dv. în Scrisoarea VIII-a, din secolii „mediani“ care „nu permitea unui om să exercite un comerciu sau o industrie decât după împlinirea unor condițiuni grele și învingerea unor dificultăți nenumărate“, un sistem pe care, după cum mărturisiți, îl detestați. Și se-nțelege că trebuie să-l detestați. Acel sistem asigura înaintarea meritului, dar numai a meritului, pe când d-v. credeți că v-ar opri „talentul sau geniul de a se produce și a-și lua zborul lor natural“. Acest talent sau geniu se exercită apoi în zbor natural asupra tuturor lucrurilor și îndeosebi asupra acuzativului cu infinitiv și a lui Cato Censorius.

Dar…, se-nțelege, noi vorbim din invidie astfel. „Presa“ are dreptate; studiile ei sunt susceptibile de-o critică serioasă și numai noi, adversarii simandicoși, nu suntem în stare a i-o face.

❦