[12 februarie 1880]

Unul din miturile cele mai semnificative din câte a păstrat poporul nostru este următorul: La leagănul unui copil se coborâseră cele trei ursitori, menindu-i una tărie, alta istețime, a treia mărire lumească. Muma copilului, nemulțumită că i se dăruiseră și lui bunuri pe cari le-a avut atâția oameni, rugă pe cele trei zâne ca îndeosebi copilului ei să-i hărăzească ceva ce n-a avut încă nici un muritor. Cu-nstristare-i răspunse una din zâne: „Ca toți oamenii nici judeci, nici poți judeca ceea ce ai cerut, dar totuși îți împlinesc dorința și dăruiesc copilului tău tinereță fără îmbătrânire și viața făr-de moarte“. Copilul creștea văzând cu ochii, într-o zi cât alții într-un an, și, mânat de instinctul de neîmbătrânire și de nemurire sădit în pieptul lui, luă lumea în cap, spre a mântui împărățiile de pieire, omenirea de dușmani. Trecu pe rând când prin pustii primejduite de zmei puternici, unde nici om, nici turmă nu putea petrece și ucidea pe acei zmei, deșchizând locuri așezării oamenilor, când prin păduri locuite de fiară, pe cari le nimicea făcând drum vânătorilor și cărbunarilor, când iar prin împărății înflorite și vechi, prin orașe puternice și avute, până ce într-un târziu ajunse în palatul unei zâne aeriane, unde-l aștepta neîmbătrânirea și nemurirea.

Aci petrecu trei zile în deplină liniște.

După trei zile, plecând însă la vânat, adormi într-o vale frumoasă, în care pietre și copaci, râuri și izvoare începură a vorbi cu el și a-i aduce aminte de casa părinților, de locurile părintești și tot amestecul acesta de vorbiri îl fermecă și-l ademeni atât de mult încât, cum se deșteptă, încălică și lua drumul spre casă. El adormise în valea „aducerii aminte“. Cum ieși din cercul magic al zânei, începu a nu mai cunoaște lumea. Ajunse într-un loc unde știa că e un oraș mare și nu găsi decât ruine pe care pășteau caprele. Întrebă pe păzitor de nu știa unde e orașul cutare, dar acesta răspunse că neam de neamul lui nu pomenise acolo decât ruine. Trecu mai departe și, unde fusese acum trei zile un pustiu întins află un oraș foarte mare. Ba în piața orașului văzu un grup de marmură care-l reprezenta pe el însuși luptându-se cu un zmeu. El întrebă pe-un orășan ce însemnează acel grup. Acesta-i răspunse că acum câteva sute de ani un viteaz se zice c-ar fi ucis un zmeu în locurile acestea, care erau pustie, și că de atunci încoace a fost cu putință să se așeze oameni acolo și să se ridice acel oraș.

— Dar bine, eu sunt acela — zise atunci cavalerul nemuritor.

Lumea ce se strânsese împrejurul lui râse de dânsul și-l crezu nebun.

Și astfel pe orișiunde trecea, pe orișiunde vedea înflorire în urma faptelor lui, lumea-și bătea joc de el, îl lua în râs, nevoind nimeni să-l crează că el fusese acela care curățise codrii de fiară și pustiurile de monștri. Nu trei zile, cum i se părea lui, sute de ani trecuseră din timpul când el plecase în lume după nemurire.

Cam astfel poate și geniul neîmbătrânit al istoriei românilor. Dacă acest geniu ar veni astăzi sub forma lui Mircea cel Bătrân și ar zice: „Eu v-am dat independența țării, căci după ce am înfrânt oștirile turcești m-am supus împăratului sub condiții cari au trebuit să vă păstreză țara și naționalitatea“, mulți ar lua în râs pe bătrân. Dacă acelaș geniu sub forma lui Cuza Vodă ar zice: „Eu v-am dat toate drepturile câte le aveți astăzi, și numai datoria publică de șase sute de milioane e meritul vostru de patrusprezece ani încoace“, roșii i-ar răspunde, „că nainte de a se pripăși un fanariot în Strada Doamnei nu existau asemenea idei“. Nu ne-am mira dacă într-una din zile roșii s-ar lăuda că ei au „creat universul“, care înainte de partidul naționale-liberale nici nu exista. Și cu toate acestea e evident că o țară care există de 700 de ani aproape parte independentă, parte pe deplin autonomă înlăuntrul său, nu are să-și mulțumească existența unui partid care nu e decât de ieri-alaltăeri și independența, departe de a fi meritul actualei generații, e suma vieții noastre istorice, minus inepția unui partid compus din oameni ignoranți și de rea-credință, care ne-au dat această sumă știrbită.

A dovedi această știrbire nu e greu.

Reproducem mai la vale textul autentic, cel francez, al formulei cu care cele trei mari puteri ne-au recunoscut independența.

[…]

Sfârșitul acestui articol lipsește, plus următorul: [„DE BINE, DE RĂU…“]

❦