[12 februarie 1880]

Astăzi patrusprezece ani era mare mișcare în București și în țară. O conspirație se urzise în contra lui Vodă Cuza, care n-ar fi izbutit nicicând dacă o seamă de naturi criminale care, spre rușinea țării și a oștirii, făceau parte din puterea armată n-ar fi ridicat cu lașitate mâna lor nelegiuită contra Domnului țării. Mișcarea care purta în frunte-i stigmatul trădării de Domn, a unuia dintre Domnii cei mai patriotici din câți au fost vrodată în Țările Dunării române, căta să aibă în caracterul ei întreg sămânța unor rele și mai mari.

De atunci am dat zi cu zi și an cu an îndărăt. De la țăran începând, pentru care toți pretextează a se interesa și care cu tot interesul platonic a ajuns ilot și la sapă de lemn, și sfârșind cu proprietarii mari, cu negoțul, cu meseriile, toată țara și anume elementele românești dintr-însa au apucat pe clina unei continue și repezi înapoieri. Pe când datoria publică se urca repede de la câteva zeci de milioane la sute de milioane, întrecând astăzi cu mult jumătatea de miliard, pe atunci drumuri de fier, votate în pripă și sub dictatul străinilor, cari ei în de ei discutau și puneau la cale cestiunea, după chiar mărturisirea d-lui Brătianu, au sustras muncii naționale piețele noastre, încât astăzi am ajuns ca până și obiecte de prima necesitate, precum făina, să se importe din străinătate. Asemenea toate obiectele de îmbrăcăminte ale țăranului, apoi toate obiectele de manufactură și industrie câte corespund cu trebuințele, în mare parte factice, a plebei de postulanți și advocați, toate se importă azi de peste graniță.

În loc ca munca să se diversifice, să se împarță din ce în ce mai mult, subvenind o ramură celeilalte, ea din contra se simplifică din ce în ce, din ce în ce s-a redus la cea mai simplă, mai grea, mai brută espresie, la esploatarea directă și primitivă a pământului, la producerea de grâu și porumb, care trebuie să ecuivaleze toate necesitățile noastre.

Clase numeroase cari aveau un drept la muncă și cari azi sunt lipsite de ea, fiindcă, fideli teoriei „om și om“, le-am pus să concureze cu universul întreg, persistă și azi în aceeași veche orbire, amețite de fraze liberale-cosmopolite, ca și când fraza ar fi fost cândva un ecuivalent al muncii reale și al câștigului real. O generație de oameni cari abia știu citi și nu știu scrie, învățând câteva fraze banale din gazete, s-au gerat în oameni mari și au luat masca, când de oameni de stat, când de reprezentanți ai nației, când de oameni de litere chiar, și tot ce ei făceau, fie lungi discursuri insipide și fără bun-simț, fie literatură plagiată, fie ignoranță botezată cu porecla de știință, fie pledoarii pline de sofisme, se traduceau din partea nației în plată peșin a tuturor actelor acestora de periclitare a bunului ei simț și a existenței ei. Mai multe generații viitoare, și cea actuală cu de prisos, sunt osândite a plăti cu sudoarea și munca lor colosalul capital de palavre și mistificațiuni grosolane câte s-au debitat de cătră plebea postulanților în cei din urmă patrusprezece ani.

Dar lucrurile nu ce opresc aci.

Pe când independența reală, proclamată de Vodă Cuza, în loc de-a costa un ban roșu, adusese din contră, în urma numeroaselor acte de suveranitate înlăuntru, imense foloase materiale și morale statului, precum: secularizarea a o a cincea parte din pământul României, sporirea armatei, împroprietărirea clasei celei mai numeroase și mai importante a țării, autonomia bisericii naționale, paralizarea puterii consulilor, un spornic avânt pe calea culturii intelectuale; independența nominală de astăzi și seria de acte din care ea a rezultat a costat șase sute de milioane în bani, o provincie pierdută cătră Rusia, douăsprezece mii de oameni uciși de florile-mărului pe câmpiile Bulgariei, amestecul direct al străinătății în chiar legislațiunea și autonomia internă a țării, iar în spiritul public, în inteligența claselor conducătoare o duplicitate nemaipomenită, o plecare sistematică spre panglicărie și amăgire în sus și în jos. Neadevărul, iată semnul caracteristic al celor din urmă patrusprezece ani.

Străinii vor drumuri de fier, și presa națională încearcă a dovedi în sute de articole că e un interes eminamente național la mijloc.

Străinii voiau răscumpărarea drumurilor de fier, și primul-ministru declară că e cestiunea cea mai populară din România.

Străinii voiau emanciparea evreilor, și organe românești s-au aflat care să zică că un popor atât de civilizat și mai cu seamă atât de bogat ca cel românesc are datoria de-a se închina exigențelor secolului.

Străinii voiau război cu Turcia, de îndată această luptă nefastă se botează „război al independenței“.

Străinii vor voi anexarea, și se vor găsi și în viitor cete de masalagii cari să alerge ulițele și să strige „Trăiască cutare ori cutare formă a pieirii României“.

Evident e un lucru. Poporul de mult nu mai participă la toate panglicăriile acestea. Recăzut în fatalismul raselor nefericite, el a pierdut de mult orice speranță în îndreptarea răului și precum cu răceala a privit proclamarea independenței din partea Corpurilor legiuitoare, cu ironie a văzut intrarea triumfală a vitezei noastre armate, coincidând cu ziua cesiunii Basarabiei, tot astfel cu răceală și ironie întâmpină și recunoașterea independenței din partea puterilor.

Și ce ar mai aștepta de la viitor, când acesta e pe deplin compromis de către o generație în care inteligența omenească e la români reprezentată prin Pătărlăgeni și Serurii.

În fenomenologia frazei advocățești intră de ex. și o independență recunoscută în modul următor:

Guvernul Maiestății Sale nu ar ști să considere că, răspunzând cu totul vederilor cari au condus puterile semnatare ale Tratatului de la Berlin, nouăle dispozițiuni constituționale de cari i s-a fost dat cunoștință, și în particular pe acele din cari rezultă, pentru persoanele de rit necreștin, domiciliate în România, neaparținând de alminterea nici unei naționalități străine, necesitatea de a se supune formalităților unei naturalizațiuni individuale“.

Ceea ce mai de-a dreptul va să zică:

„Noul art. 7 e în contrazicere cu art. 44 al Tractatului de la Berlin“. Știm bine că paragrafe din buget vor trebui să acopere și astăzi cheltuielile pentru masalale și masalagii, știm bine că banul istovitului contribuabil va pune și azi în mișcare cheful patrioților de industrie și că măturătorii Bucureștilor nu așteaptă decât francul, colacul și ocaua de rachiu pentru a saluta cu entuziasm era independenței roșie. Dar poporul a primit cu răceală această știre, ca și Faust cântecele învierii:

„Aud solia, dar nu cred în ea“.

❦