[13 iulie 1880]

Observasem cu oarecare mirare că „Steaua României“ din Iași, organul grupului liberalilor moderați, de unde până mai deunăzi făcuse o aprigă opoziție regimului roșu, atât de aprigă încât tonul nu putea fi mai înalt, nici cuvintele mai vehemente, începu deodată nu a slăbi coarda, dar a se ocupa, cu o rară grijă de amănunte, de manevrele oștirei germane și de perspectivele unui război ruso-chinez. Deși suntem departe de a contesta importanța unui personaj atât de însemnat ca Abdur-Rahman, viitorul emir al Afganistanului, sau gravitatea conflictului de graniță între Rusia și Împărăția Mijlocului, deși inima noastră nu este cu totul împietrită față cu tendințele de progres ale japonejilor, totuși grija esclusivă pe care confrații din Iași păreau a o fi conceput pentru țări cât se poate de depărtate, când binele e atât de aproape, era un problem psicologic demn de luare-aminte. Întâi ni se păru că, după tonul atât de amar cu care organul ieșan criticase actele guvernului Brătianu, îl apucase dezgustul deplin de cele ce se petrec în țară, încât căuta un refugiu în zone mai depărtate, presupuse mai fericite. Astfel Bullațiu, un amic al seninului Horaț, sătul de imperialismul din Roma, căuta mângâiere în Chio, în Samosul cel elegant, în Sardes, cetatea lui Croesu, în Smyrna și Colophon, până ce ajunsese a se înfunda în neînsemnatul orășel Lebedos.

Lebedul? Știi tu ce e? Răspunzi: mai puțin decât Gabii Sau orășelul Fidenii, și totuși aicea viața-mi Voi s-o petrec, uitat de-ai mei, uitându-i pe dânșii Și privind de departe, pe țărm, pe Neptun turburatul.

Crezând pe amicii noștri ajunși în starea espatriatului de bunăvoie Bullațiu, crezându-i lehămetiți de ceea ce se petrece în țară și setoși de nouă orizonuri, era să răspundem cu sfatul lui Horaț:

Grijile noastre pier prin minte și-nțelepciune Nu prin vrun loc ce răsare domnind peste apele mării: Cerul deasupra-l schimbi, nu inima marea trecând-o.

Era să răspundem cu acest sfat … când …

Când deodată ne-am adus aminte de un fenomen analog din ziaristica română. „Presa“, amica noastră bine cunoscută, manifestase într-un rând o iubire, la început cam vagă, apoi din ce în ce mai pronunțată pentru Afganistan, pentru Șir Ali și alte ilustre personaje din țări cu o cultură mai izolată, într-un moment în care era la ordinea zilei cestiunea izraelită, a răscumpărării drumurilor de fier ș.a.m.d. Mărturisim sincer că de atunci încoace iubirile platonice a-nceput a deveni cam suspecte pentru noi, am început a le privi ca o mască care ascunde înclinațiuni ilicite sau imorale. Și-ntr-adevăr, puțin după asta, de unde, pân-acum un an, oamenii roșiilor erau niște ambițioși incapabili, trădători de patrie, d-alde Pătărlăgeni și Mărgăritești, deodată — o, minune! — deveniră dulcii Pătărlăgeni, mari patrioți, iar conservatorii deveniră: reacție, demagogie reacționară, opoziție înveninată, oarbă și pătimașă, ba nu ne-am fi mirat să ni se citeze chiar popa Tache, om de electorală încredere a prințului Dim. Ghica sau… afacerea Crawley, pe care tot onorabilul Centru o cunoaște mult, cu mult mai de aproape decât noi ăștia, conservatorii.

Iată dar seria fenomenologică a spiritului omenesc.

Întâi: opoziție crâncenă contra guvernului.

Apoi: China, Afganistan, Șir-Ali, Abubekir.

În fine, portofoliu, prietenul Serurie, reacțiune deznădăjduită.

Astfel vedem că filozoficul număr trei se repetă, și aci, spre edificarea celora ce cred în Trinitatea a toată existența din Univers.

Tot această serie o observăm la „Steaua României“.

De la opoziție crâncenă contra guvernului, trecând prin Afganistan, a ajuns în stadiul ultim al combaterii reacțiunii. Aceasta se întâmplă în numărul de miercuri 9 iuliu 1880.

Ce ne zice deci nouă „Steaua României“?

Ne face o mărturisire prețioasă, pe care toți românii ar trebui s-o înscrie în inima lor.

Dacă ne vom uita la starea partidelor în țară, vedem, de la Dorohoi până la Mehedinți, un singur partid conservator, cu un singur program și chiar cu un singur șef, formând dar o singură unitate.

Așa este. Unul este partidul conservator, cum una este țara, una Constituția liberală dată de același partid conservator, precum tot ce s-a făcut și se va face vreodată pentru unirea neamului românesc de către partidul conservator se va face.

Dar, alături cu această mărturisire, ni se afirmă de către onorabilii confrați că adevăratele tendențe ale programului nostru sunt „tendențe reacționare“, că declarăm război tuturor instituțiilor liberale, că atunci

când inamicul se arată la porțile cetăței, cu o hotărâre atât de puternică de-a extermina tot ce este înlăuntru, cea dentâi datorie a celor dinlăuntrul este de-a înceta orice neînțelegere, de-a aviza în comun la mijloacele de apărare.

Când așa-zisul partid conservator spune țării pe față că sfărâmarea instituțiilor ei liberale este principiul său de acțiune toate nuanțele liberale trebuiesc întrunite spre a face mai mare puterea de rezistență la lovirile deznădăjduite ce se pregătesc din partea „așa-zișilor conservatori“, căci acest nume e luat mai mult ca o pavăză spre a ascunde trupul reacționar.

Tot ce este liberal să opună o rezistență care să zdrobească campania deznădăjduită a conservatorilor contra instituțiilor de astăzi. Numai astfel uniți vom face ca această nouă furtună ce conservatorii voiesc să ridice în sens reacționar să fie cea din urmă suflare a lor.

Bravo! Nu e rău, pentru început. Școala „Românului“ n-a fost fără folos pentru onorabilii confrați.

Noi constatăm numai ceea ce oricine poate vedea, că e cu mult mai deznădăjduit saltul mortal al onorabililor confrați decât atitudinea noastră arareori polemică, în genere calmă și din când în când ironică.

Desperarea trebuie căutată cu totul într-altă parte decât într-aceea a partidului conservator. Atunci când vom fi deznădăjduiți, crează-ne confrații vom avea alte lucruri, mai bune poate de făcut decât acela de a polemiza cu gazetele guvernamentale.

Dar să vorbim franc. Toate tendențele câte ni le atribuie „Steaua României“ sunt o pură invenție pe care ne-ar plăcea s-o atribuim căldurii escesive și lipsei de băi de apă rece care domnește la Iași. Instituțiile liberale — precum o știu bine confrații — sunt în cea mai mare parte opera actualilor conservatori. Principiile toate ale Constituției actuale sunt cuprinse în programul Adunării ad-hoc din Moldova, compusă din conservatorii actuali, și dacă este vreo deosebire între noi și radicali e că noi cerem realitatea acestor instituții, nu pretextarea lor, nu guvernul personal al d-lui Brătianu, cu păstrarea esterioară numai a formelor regimului parlamentar. Cine poate pretinde că d. Serurie sau Carada vor controla într-adevăr pe d. Brătianu se-nșală, la drept vorbind, cu o ușurință neiertată pentru o vrâstă superioară celei copilărești. Oricând d. Brătianu a avut în față un adevărat Parlament l-a dizolvat. A dizolvat Senatul căruia-i datorea puterea, pentru a încheia fără consultarea lui concesia Strousberg; a dizolvat alt Senat, căruia asemenea îi datorea puterea, pentru a încheia convenția ruso-română. D. Brătianu nu cere control din partea partidului său, ci supunere oarbă. Cumcă posibilitatea existinței unui partid ca cel roșu cată a se atribui unor vicii a chiar instituțiunilor noastre n-o poate tăgădui nimeni; dar desigur că de la recunoașterea acestor vicii până la reacțiune e o mare deosebire, nu de cale, ci de esență. Confrații de la „Steaua României“ sunt cu mult mai culți decât cenușerii de la „Românul“ sau de la „Telegraful“ și știu foarte bine ce este reacțiune, precum trebuie să fi știind că reacțiune în sensul politic al cuvântului nici este cu putință în România, pentru că-i lipsesc neapăratele elemente istorice. Lipsește dinastia detronată, lipsește amintirea chiar a instituțiilor feudale, a lipsit totdeauna aristocrația prin naștere, lipsește inegalitatea de drept, c-un cuvânt lipsește totul pentru ca o reacțiune să fie cu putință măcar.

De aceea am fi așteptat ca, dacă confrații care până acum și-au oferit alianța tuturor partidelor și grupurilor din țară, începând cu conservatorii și sfârșind cu roșii, dacă vor să treacă în tabăra d-lui Brătianu, lucru de care știm c-o să le pară rău mai târziu, s-o facă aceasta cel puțin în mod demn, nu reîncălzind acele neadevăruri răsuflate pe care de un timp încoace nici „Românul“ nu le mai întrebuințează, lăsându-le cu totul la dispoziția celor de la „Telegraful“ și de la „Democratul“ din Ploiești.

Adevărata explicare însă a înclinației către tabăra Seruriilor și a Pătărlăgenilor ni se pare nouă eșecul suferit de grupul liberalilor moderați în alegerile județene. Nevoind a primi condițiile puse de conservatorii din Iași, nici unul din liberalii moderați n-au fost ales în consiliul județean.

Hinc illae lacrimae!

❦