[15 mai 1880]

De când datează esportul nostru de grâne, de atunci importul de fraze. S-ar putea zice că România a preschimbat păturile adânci și binecuvântate de Dumnezeu ale țărinei sale pe vorbe deșerte, pe teorii de gazetă, pe subțiri apucături advocățești ș.a.m.d., căci spiritele cele bune ce mai sunt în viață le datorim unei epoce cu mult anterioare celei actuale.

Între aceste fraze deșerte, fără nici un corelat real, căreia i-am consacrat atâte critice e și aceea inventată de „Românul“ și afiliații săi, că dreapta conservatoare din România ar fi reacționară, frază care s-a repetat de atâtea ori în viața noastră politică încât, conform proverbului latinesc calumniare audacter semper aliquid haeret, mulți o repetă fără să-și fi dat vreodinioară seama de înțelesul cuvântului ce-l întrebuințează, fără a se întreba cel puțin dacă o reacție, în sensul apusean al cuvântului, singurul adevărat, e măcar cu putință în România.

Cari sunt oare actele reacționare ale dreptei conservatoare?

La unirea țărilor, la alegerea unui Domn, au luat parte cu votul și cu fapta conservatorii actuali, precum se poate constata din discuțiile Adunărilor ad-hoc.

Secularizarea averilor închinate se propune și se obține cu unanimitate de voturi de cătră un actual conservator.

Oborârea privilegiilor, egalitatea civilă și instrucțiunea populară se datoresc conservatorilor.

Constituția liberală de astăzi se propune de un guvern în majoritate conservator, se admite de cătră o Adunare în majoritate conservatoare, prezidată de d. M.K. Epureanu.

În privirea aceasta nu există absolut nici un precedent, care i-ar da cuiva ocazia de-a susținea că dreapta a fost cândva reacționară. Dreapta a voit și a realizat introducerea libertăților publice și a mecanismului constituțional în țară într-o măsură mult mai mare de cum au făcut-o vreodată liberalii. Dar pân-aci, și nu mai departe.

Republica de la Ploiești într-adevăr n-a proclamat-o dreapta, pe Domn nu l-a amenințat cu asasinarea sau cu detronarea, cu un cuvânt ea s-a mărginit la păstrarea, la conservarea instituțiilor actuale, nu a încercat însă nici a le falsifica, nici a le înlătura, nici în fine a le distruge.

O reacție există în Franța. Toate partidele monarhice de acolo, unele voind dreptul divin, altele apelul napoleonian, toate într-un gând de-a răsturna Constituția actuală a statului francez și de-a readuce instituțiuni din domeniul trecutului, sunt într-un chip oarecare reacționare.

Dar ce voiește dreapta la noi?

Avem vrun candidat de domnie, voim măcar reintroducerea Reglementului Organic? Până și copiii știu că asemenea imputări nu cutează nimeni a ni le face, nici adversarii noștri politici. Știind însă aceștia că termenul „reacționar“ e odios în unele părți ale Europei, fac sport cu această poreclă, atribuind-o nouă. Dacă noi zicem despre liberali că sunt radicali, avem dovezi la mână: avem „Republica Română“ redijată de însuși Pontifex Maximus al partidului, d. C.A. Rosetti, avem ediția duodez a acelei republice la fericiții Ploiești.

Dar noi, reacționari? De unde și până unde?

E vrun Ioan sau Caliman Asan, vreun Bogdan Mușatin, vrun Vladislas Basarab ai cărora crainici și curteni să fim; apărăm privilegii și constituții vechi; voim suprimarea libertăților publice, a egalității cetățenilor? Nimic din toate acestea.

Ceea ce voim azi, precum am voit-o pururea, este conservarea intactă a acestei Constituții, însă bineînțeles intactă, căci e propusă de un guvern în majoritate conservator, votată de-o Adunare în majoritate conservatoare.

Prin intact înțelegem însă ca toți factorii constituționali să-și îndeplinească misiunea ce li se atribuie, pentru a nu se confunda responsabilitatea lor. Camera să fie Cameră, să nu se amestece în atribuțiunile puterii judecătorești și a celei executive; puterea executivă să nu ocolească responsabilitatea ce-i incumbă prin voturi servile; alegătorul să nu fie stânjinit de a-și exercita dreptul lui printr-un sistem de presiuni morale și materiale, de amenințări și promisiuni de funcții și favori.

Dacă însă, de la alegător începând, tot constituționalismul se mărginește la păzirea esterioară de formalități goale, pe când în fond tot spiritul Constituției e falsificat, toate garanțiile ei înlăturate, atunci nu mai poate fi vorbă de guvern parlamentar. Atunci avem a face c-o societate organizată de esploatație care imitează țara prin manopere machiavellice și în contra ei dreapta constituțională e în apărare. Ea apără instituțiile actuale și libertățile publice.

Dreapta se poate numi cu drept cuvânt partidul constituțional; lupta ei e îndreptată contra partidului anticonstituțional, radical, care falsifică și spiritul și litera instituțiilor actuale, ducându-le ad absurdum și inspirând națiunii neîncredere în eficacitatea lor.

Singurele analogii ce se pot cita între dreapta noastră și alte drepte apusene e poate cu partidul conservatorilor republicani din Franța și cu cel constituțional din Italia. Față cu tendențele unui Clemenceau și a altora, republicanii conservatori apără Constituția actuală a Franței, instituțiile ei actuale.

Întrebuințarea aceasta de porecle deșarte e îndealtmintrelea o sofismă comună și veche ca lumea și, precum lesne se vede, e ceea ce se numește în logică o petitio principii. În loc de a dovedi o teză, în cazul nostru în loc de-a dovedi prin fapte că dreapta voiește trecutul, de unde apoi ar rezulta în adevăr că, e reacționară, se aleg în discuție din capul locului numiri, adecă vorbe, cari cuprind în sine deja concluziunea și din a căror analiză lexicală să rezulte aceea ce mai întâi ar fi trebuit, după toată buna-cuviință, să se dovedească. Nepărtinitorul zice „cult“ sau „religie“, amicul cauzei zice „pietate“ sau „beatitudine dumnezeiască“, adversarul zice „bigoterie“, „superstiție“. Nepărtinitorul zice „preot“, d. Sihleanu zice „pochi“. Astfel cei ce discută trădează, prin chiar alegerea termenilor, intenția pe care o au.

E într-adevăr trist ca niște apucături sofistice, atât de vechi și atât de cunoscute fiecăruia încât de la întâia vedere sar în ochi, să poată avea o influență oarecare asupra convingerii oamenilor.

Astfel însă stă și cu dreapta conservatoare. Cei nepărtinitori o vor numi „partid constituțional“, adversarii de rea-credință vor continua a ne numi reacționari, ferindu-se însă s-o probeze aceasta.

Am avut speranța — vană poate — că în era nouă ce ni s-a creat prin Tractatul de la Berlin copilăriile și poreclirile din trecut vor înceta.

Deși presa guvernamentală nu încetează nici azi, cu toate că adeseori a ținut seamă de argumentația noastră, de-a întrebuința termeni improprii în discuție, ceea ce noi nu facem oricât de aspri ar fi termenii noștri, ne-a rămas a ne măguli cel puțin cu realitatea lucrurilor, cu numărul dispărând al foilor oficioase, căci mai puțin decât una nu poate fi.

Afară de „Românul“ nu mai e într-adevăr nici un organ radical care să poată fi luat în mână măcar, necum citit. Specia presei radicale de răspântii nu mai e reprezentată asemenea decât printr-un singur organ, pe care nu-l mai citește nimenea. Cât despre „Presa“ centrului sau centrul „Presei“, ne credem dispensați, după probele vesele ce le-am dat despre consecuența cu care este condus acest organ, de-a mai insista asupra lipsei de gravitate a acestei alianțe de ocazie cu d-alde Dimanci, Pătărlăgeni etc., precum se esprimau odinioară confrații noștri.

Astfel, calomnia că dreapta e reacționară și-a trăit și ea traiul, și-a avut și ea epoca de înflorire sau mai bine de rodire, căci calomnia e criptogamă și, învechindu-se pe terenul inundat de lumina mare a adevărului, se usucă și dispare ca toate criptogamele ce rodesc la întuneric și în umbră.

Deși nu sperăm din partea confraților de la „Românul“ că vor recunoaște pe față eroarea lor, fie voluntară, fie involuntară, dar una știm: că în contra evidenței lupta e absurdă și ridicolă ca și acea a celebrului erou de la Mancha.

Absurzi sunt oamenii adeseori, ridicoli însă nu vor să fie nici când, și teama de ridicol, pe care confrații trebuie s-o fi având, ne deschide perspectiva de-a vedea dispărând din dicționarul nostru politic cuvântul „reacționar“, căruia-i lipsește orice temei istoric, precum nu are nici o îndreptățire socială.

❦