Franța

[15 mai 1880]

Sunt acum nouă ani de zile, zice „Deutsche Zeitung“, când superbele Tuilerii și strălucitul Louvru au pierit în flăcări. Adânc mișcată, Europa privea la acele îngrozitoare limbi de foc ale socialismului și din toată lumea civilizată se auzi un strigăt de indignațiune, un țipăt de oroare în contra „simielor Marei Revoluțiuni“, cum numește un poet francez pe Ferré și Raoul Rigault cu ai lor. Ceea ce n-au îndrăznit nici Marat și Robespierre au cutezat a face piticii Comunei; ei puseră mâna sacrilegă pe martorii seculari și de granit ai gloriei franceze; ei voiau să dărâme nu numai castelul imperatorilor urâți, ci și acel templu sublim al artelor la ale cărui strălucite figuri divine priveau cu admirațiunea toate națiunile culte ale globului.

După ce trecuse drama cea înfiorătoare, Franța-și răzbună cu severitate în contra comunarzilor. Ei fură împușcați cu sutele pe câmpia de la Satory; cu miile fură deportați peste ocean spre Noua Caledonie și în fine națiunea franceză se crezu pe deplin asigurată în contra nefastei fantome roșie.

Comuna a cauzat mari prejudicii libertății Franței; era p-aci să-i aducă moartea Republicei. Dacă Camera acelor adunături ar fi avut la îndemână pe un pretendent potrivit, dacă Lulu n-ar fi fost prea tânăr, iar Chambord prea bătrân, monarhia îndată și-ar fi serbat învierea din morți. Se știe că cetățenimea, îngrozitu de anarhie, dorea o reacțiune.

Thiers fu răsturnat pentru că declarase că unica formă de guvernământ posibilă este republica. Fu instalat Mac-Mahon pentru a pregăti restaurațiunea tronului și au trebuit niște silințe nespuse pentru a feri noua suveranitate a poporului de un atentat și a funda o Republică a republicanilor.

Cum vedem scopul cel mare s-a ajuns. Sunt trei ani de când Republica ne probează în fapt că este posibil un self-guvernământ civil.

Conducătorii de astăzi ai Franciei, Grévy și Freycinet, au urmărit o politică liberală și onestă. Ei au căutat să asigure națiunii franceze bunurile cele mai înalte: munca, pacea și progresul.

Europa a privit cu invidie la prosperitatea acestui stat peste care se părea că s-a vărsat un inexhaust corn de abundență și de binecuvântare cerească.

Marea criză economică, în calea ei împrejurul lumei, n-a atins întru nimic pe Francia. Casele Republicei erau pline de venituri bogate, putând să întrebuințeze pe fiece an câte 2 și 3 sute de milioane escedente pentru lucrări de utilitate publică.

Francezii putură cu drept cuvânt să se laude cu restaurațiunea lor intelectuală și materială; regenerațiunea și renașterea Franciei era făcută.

Dar fantoma cea roșie?

Republica declară zâmbind că nu se teme de ea. Orice maladie socială, ziceau conducătorii Franciei, se vindecă prin libertate și bunăstare. Să ne îngrijim numai de binele „maselor poporului“, să mulțumim numai acele straturi lihnite din cari socialismul își recrutează batalioanele de proletari și fantoma roșiilor se va topi ca o negură ușoară la lumina soarelui. Republica nu a vorbit numai, ci a și lucrat astfel și lumea a privit un spectacol la care nimeni nu se aștepta. Francia își cheamă îndărăt pe cei zece mii de „fii pierduți“, pe luptătorii Comunei, petroliștii esilați din anul cel nefast. Ei se întoarseră de peste ocean pentru a fi primiți la sânul patriei.

De un timp încoace radicalismul a început iarăși să-și ridice capul cu o nemaiauzită îndrăzneală. Adresându-se către conducătorii Republicei ei strigă: „Voi n-ați dat grație comunarzilor, ci numai o parte din dreptul lor!“. Iar de pe tribuna Camerei și prin ziarele socialiste ei sbiară cu sarcasm cetățenilor. „Voi vreți să ne iertați? Întrebați mai întâi dacă noi vă iertăm pe voi?“

În zilele acestea este vorba să se facă Parisul teatrul unor demonstrațiuni enorme. Estrema aripă a radicalilor, ca și pe timpul Imperiului, aranjează o mare scenă de cimitir. Capii lor au invitat deja legioanele de muncitori ai capitalei ca să se adune în Pére-Lachaise pentru ca în ziua morții Comunei să serbeze pe „martirii politicei roșie sociale“.

Este evident că acest cult al petroleului cată să producă o impresiune din cele mai îngrijitoare, cu atât mai mult că socialismul lucrează și în Cameră, tocmai ca un furios, la subminarea Republicei. Roșii se aliază cu negrii, Louis Blanc cu Cassagnac, pentru a răsturna republica cea moderată — fiindcă este moderată — și de pe acum calculează cât timp se va putea ținea la putere Freycinet și cât Grévy, ba se întreabă chiar cât timp va putea rezista năvalei socialismului cel mai apropiat președinte al Republicei, adecă Gambetta.

Se pare că Francia alunecă cu o iuțeală nebună pe o pantă la capătul căreia stă căscat un abis roșu și trei candidați de tron așteaptă la pândă ca mântuitori ai statului după cădere. Și mulțimea de primprejur, chiuind de bucurie, va striga: Popoarele trebuiesc guvernate cu o mână de fier!

În interesul libertății europene este de dorit ca niciodată statul liberal francez să nu fie înghițit de fantoma roșie, ca Republica să nu fie zdrobită de revoluțiunea sacrilegă!

❦