[15 martie 1880]

Adeseori o lege oarecare stă în aer când toate împrejurările câte o reclamă există și e destul ca o picătură să se adauge la paharul plin pentru ca ea să se voteze de exemplu. Acea picătură, acel caz izolat care-i dă naștere se numea de către cei vechi occasio legis. Tot astfel și un adevăr e câteodată în aer, precum acela al legii gravitații care, de mult presimțit, a căzut în sânul lui Newton sub forma unui măr și în mintea lui sub forma unei teorii. Acel măr a fost ocazia descoperirii unui adevăr, mai mare desigur și de o importanță mai universală decât acela pe care noi îl vom espune mai la vale, servindu-ne de o polemică, deja încheiată, cu ziarul „Unirea“ din Iași.

Acest ziar făcuse oarecari observațiuni la programul partidului conservator. Din parte-ne am întâmpinat nu numai cu lesnicioasa înlăturare a acelor observațiuni, ci totodată cu o scurtă caracterizare a roșilor, din partidul cărora „Unirea“, după a noastră părere fără cuvânt încă, pretinde a fi. Întâmpinarea noastră a primit un răspuns, din care publicăm o parte.

Mirarea noastră este mare când vedem, cu ocazia articolului în chestiune, că, tocmai când „Timpul“ caută a păstra față cu noi tonul de bună-cuviință relativă, mulțumindu-se a ne taxa deocamdată de naivi, de tineri ce avem nevoie de primit lecții, tocmai atunci dă curs liber vocabularului cunoscut și prea cunoscut pentru a califica pe coreligionarii noștri politici de dincolo de Milcov.

Întrebăm serios pe confrații noștri de la numitul jurnal dacă este demn și onorabil ca să scrie că sau ești cetățean onest, și atunci nu te faci roș, sau ești un gheșeftar, și atunci nu te faci decât roș?

Noi respingem deosebirea ce deocamdată „Timpul“ caută a stabili — între partidul roșu și între noi — aceasta este o nouă insultă aruncată gratuit liberalilor.

Noi am declarat că am intrat în partidul liberal național și orice deosebire, chiar și mai cu samă în favoarea noastră, o considerăm ca o răutate din partea confraților noștri de la „Timpul“.

Noi ne servim de partea aceasta de răspuns nu pentru a-l combate, căci — vorba unui lord englez, auzise discursuri care i-au schimbat sentimentele, nici unul cari i-au schimbat votul — dar pentru a espune o dată pre larg convingerea formată în decurs de mulți ani despre roșii și care nu e bazată pe împrejurarea că împărtășim alte idei politice, ci ar rămânea aceeași chiar atunci când ideile noastre ar fi cu totul opuse celor de față.

Răspundem deci scurt că e și demn și onorabil de-a constata un adevăr și tocmai dorința de a-l constata ne-au silit să stabilim deosebirea pe care „Unirea“ o respinge și care cu toate acestea rămâne tot atât de intactă ca și evidența, oricum am încerca de a o înlătura.

Deja din stilul observațiilor prime era lesne de recunoscut că autorii sunt numai pretinși roșii, căci stilul adevărat roșu nu se află în puritatea lui decât numai în „Românul“, și chiar aci nu totdauna, apoi în „Democratul“ din Ploiești, în „Curierul de Galați“ și în „Telegraful“.

Obiectiv vorbind, fără a ști câtuși de puțin nici cine redijează „Unirea“, nici cine sunt pretinșii roșii din Moldova, am băgat de seamă că acele observații nu pot fi scrise de ceea ce, dincoace de Milcov, se numește „roșii“, căci stilul acestora se distinge printr-un indisolubil amestec de viclenie și mărginire. Nici prin minte nu ne-a trecut să voim a îndupleca pe confrații de la „Unirea“ în favorul manierei noastre de a vedea. Cu aceeași privire cu care am constata deosebirea între doi actori chiar când joacă același rol, între doi pictori chiar când zugrăvesc același portret, când emulează și cred a semăna unul cu altul, am recunoscut din trăsătura de condei că nu avem a face cu ceea ce, în Țara Românească, corespunde cu epitetul de „roșu“.

Ex ungue leonem zice latinul. Naturaliștii moderni reconstruiesc după o măsea fosilă forma animalului antediluvian. Dacă naturaliștii fac aceste reconstrucțiuni pentru secole îndărăt, cu cât mai mult e justificat pentru contimporan de a recunoaște neidentitatea naturelor, chiar când eticheta „naționale-liberale“ e identică. Admitem că grupuri deosebite prin natura oamenilor pot merge împreună pentru un scop comun, precum alte grupuri, identice prin natura oamenilor, pot fi deosebite în aparență nu în apucături. N-avem ce-i face dacă rezultatele cercetării noastre vrând-nevrând iese în contra teoriei identității între domnii de la „Unirea“ și acei de la „Telegraful“ bunăoară. Dacă am fi observat că confrații de la „Unirea“ sunt de calibrul acelor roșii de cari țara Românească din nefericire e plină, de cari Moldova a fost scutită pân-acuma, îi asigurăm că nici nu ne-am fi dat osteneala de a răspunde cu o silabă măcar la observările lor, precum nu polemizăm nici cu „Telegraful“, nici cu „Democratul“ sau „Curierul de Galați“.

Noi întrebăm pe confrații de la „Unirea“ câteva lucruri la cari nu cerem nici un răspuns, căci facem întrebările numai pentru a le pune ad oculos deosebirea ce voim s-o stabilim. Aceste întrebări vor releva caracterul a ceea ce noi numim partid roșu.

Fost-ar fi capabili dumnealor de-a mâna armata dezbrăcată în război pe timp de iarnă și de-a o lăsa să moară de foame pe câmpiile Bulgariei?

Fost-ar fi capabili de a numi „răscumpărarea“ cestiunea cea mai populară din România, la care opoziție nici că mai încape, în același moment în care știau că răscumpărarea e impusă din străinătate?

Fost-ar fi capabili să laude concesia Strousberg cu termenii cei mai strălucitori când însuși șeful partidului declară azi în Senat că era o afacere care — fără știrea și peste voia țării — se pusese la cale între Viena și Berlin?

Fost-ar fi în stare să declare că descoperirile făcute de d. S. Mihălescu în Senat sunt o simplă cestiune de formalitate reglementară când se știa de toți că raportul adus în Senat în cestiunea aceasta se făcuse cu supresiune de acte, când se știa că altul a fost raportul adus, altul cel care era să se aducă? Și cu toate acestea, dacă confrații noștri ar fi văzut starea nedescriptibilă de mizerie și goliciune atât a oștirii noastre cât și a oamenilor purtați sub suliți căzăcești până dincolo de Balcani, ar înțelege înfiorătoarea gravitate a acestor cestiuni și înfiorătoarea usurință cu care se trece peste aceste abisuri de corupțiune și de duplicitate.

Noi înțelegem prea bine ca un guvern să fie slab în afară când nu reprezintă sute de mii de baionete și miliarde de producțiune industrială, dar această amăgire sistematică a poporului, această glorificare a unor sarcini impuse, a unor ușurințe criminale, a unor scabroase cestiuni, ca a unor idealuri naționale, iată ceea ce dovedește o duplicitate și de inimă și de minte care n-are seamăn în lume. Aceste calități numai românești nu sunt. De facto se află între noi, dar avem o sumă de cuvinte etnologice pentru a tăgădui românitatea lor.

După opiniunea noastră, ceea ce e ferment roșu în țară sunt acei străini colonizați în secolul trecut cari n-au avut timpul necesar sau n-au fost în stare de a-și adapta caracterul lor moștenit caracterului nostru național. Când zicem „român“ fantasma psihologică care trece pe dinaintea ochilor noștri în acel moment e un om a cărui semn distinctiv e adevărul. Rău sau bun, românul e adevărat. Inteligent fără viclenie, rău — dacă e rău, fără fățărnicie; bun fără slăbiciune; c-un cuvânt ni se pare că atât calitățile cât și defectele românului sunt întregi, neînchircite; el se arată cum este. N-are o cocoașă intelectuală sau fizică ce caută a o ascunde, nu are apucăturile omului slab; îi lipsește acel iz de slăbiciune care precumpănește în fenomenele vieței noastre publice sub forma linsă a bizantinismului și a espedientelor. Toate figurile acele fățarnice și rele, viclene fără inteligență, toate acele câte ascund o duplicitate în espresie, ceva hibrid, nu încap în cadrul noțiunii „român“. Poate deci că acei oameni n-au avut timp să se asimileze, poate apoi ca să fie din rase prea vechi, prea osificate, prea staționare, pentru ca prin încrucișare să poți scoate ceva bun din ele.

În țara noastră, care e pe clina de despărțire între trei lumi deosebite, aceste elemente au existat totdauna. Cu cât mai vechi însă, cu atât mai asimilate. O luptă între elementul autohton din țară și între acestea au existat totdeuna; momentele de învingere deplină a elementului autohton, chiar pentru un timp determinat, se înseamnă prin înflorirea țării, momentele de învingere a celorlalte elemente se deosebesc prin o repede cădere a tuturor elementelor de înflorire.

Cred oare confrații de la „Unirea“ că pentru Anglia ar fi indiferent dacă ar ajunge elementele celtice la dominațiune?

Și există asemenea elemente în Anglia; ele se deosebesc prin turbulența lor, deși vorbesc în aceeași limbă și au aceleași obiceiuri ca și englezii de rasă anglo-saxonă.

Sau nu li se pare ciudat în confederația germană rolul Prusiei, ai cărei locuitori sunt de origine slavă și trădează în toate apucăturile lor caracterul autoritar și aspru al rasei lor, față cu germanii de sud de ex., cu instinctele lor artistice, cu sentimentalismul lor, cu îngăduința lor înnăscută? Și cu toate acestea sunt oameni tari și viteji, robuști și inteligenți ca și confrații lor actuali, dar geaba — germenul fundamental al rasei e altul. Orice s-ar zice dar, la deosebire de rasă cată în ultima linie să reducem și deosebirea de apucături — de aceea repetăm că mugurii încă inocenți de la „Unirea“ vor trebui să se aleagă mai la urmă într-un fel și abia atunci vom putea sorta cine dintre d-lor se potrivește între roșii, cine nu.

De admit sau de nu admit rezerva noastră e pentru noi indiferent. Grecii ar putea să nu admită deosebirea ce-am face între ei și albaneji, dar asta nu împiedică ca deosebirea să existe în realitate. Se vede prea bine din tonul nostru că suntem departe de-a spune răutăți. Amestecul de fapt e atât de intensiv încât nu se mai poate constata deosebirea individ după individ. Destul numai că-l constatăm în rezultatele lui intelectuale, căci, dacă ideile nu sunt înnăscute, în orice caz predispoziția de a fi sau a nu fi roșu e înnăscută. Această predispoziție înnăscută n-o putem constata încă la confrații de la „Unirea“.

Și într-adevăr, dacă și-ar da cineva puțină osteneală chiar, ar constata lesne că personalitățile marcante ale partidului roșu sunt străini transdanubiani de o imigrațiune relativ nouă. Lucrul merge atât de departe încât d. Brătianu, care e de proveniență autohtonă, dar șef al partidului, în opinia țării întregi se izolează și se esceptează de restul partidului său cu numele de „om cinstit“, al cărui principal defect ar fi că îngăduie purtarea coreligionarilor săi politici. Dar putem zice mai mult încă: d. Brătianu se izolează el însuși de partidul de care uzează și, după cât știm, are un dispreț, deși arareori pronunțat, pentru acei oameni incapabili de a compune un proiect de lege sau de a studia în mod serios o cestiune din cari se compune partidul său. Sau cred confrații noștri că vânătoarea cancelarului de la Măgura după oameni solizi, cu inteligență serioasă, cu caracter serios, e numai o panglicărie de echilibru? Se înșală. Această păscuire în deșert înseamnă necesitatea ce are de oameni, chiar când aceștia nu s-ar bucura de încrederea așa-numitei majorități, pentru dominarea căreia n-ar avea, se-nțelege, nevoie de nici o călitate decât de aceea de a dispune de buget. Rețelele după oameni mai destoinici sunt întinse pretutindenea în Moldova între adversarii săi politici cei mai înverșunați, între tinerii nehotărâți încă, precum și între aceia cari n-au esperiența lucrurilor.

Întrucâtva lucrul este de înțeles. D. Brătianu are un defect, comun românilor, acela al unei tăinuite, dar cu atât mai adânce ambiții. Roșul adevărat nu e ambițios decât după foloasele materiale ale aspirațiunii sale realizate; d-sa nu. Această ambiție cu totul exagerată și în disproporție cu calitățile sale l-au făcut să devie mai bine șef al roșiilor decât al doilea într-alt șir de oameni. Și, fiindcă nu poate afla instrumente între alți oameni, n-a mai ales, ci a cules dintre aceia despre cari se zice: „c-a umplut Dumnezeu lumea cu ce-a putut“. Încercarea sa actuală de-a rămânea în rolul său de conducător, dar de-a substitui cantitatea prin calitatea aderenților săi ni se pare zadarnică, căci partidul de care dispune e dominat cu totul în cestiuni de principiu, e adevărat, îl dominează însă cu totul când e vorba de foloasele materiale ale adeziunii lor.

❦