[16 martie 1880]

Acum două săptămâni „Monitorul“ ne-au anunțat plecarea d-lui I. Brătianu în străinătate iar noi ne-am grăbit a înregistra acest fapt; astăzi, aflând că d. Brătianu se-ntoarce duminecă, ne îndeplinim iarăși cu scrupulozitate datoria de-a aduce acest eveniment la cunoștința publică.

În acest interval cât au durat pelerinajul — hagialâcul se zicea înainte — a d-lui Brătianu pe la diferitele curți, prin diferitele capitale, nu ne-am ocupat deloc nici de cauza pentru care s-a dus, nici de rezultatele ce-ar putea să producă călătoria sa. Jurnalele străine, ca și cele din țară, ne spuneau că d. Brătianu ar fi plecat ba în afacerea răscumpărării drumurilor de fier, ba în aceea a intrării în alianța austro-germană, ba pentru proclamarea regatului, până ce în fine mai răsări și o altă știre, aceea a regulării succesiunii la tronul României prin adopțiunea unui coborâtor din familia Hohenzollern-Sigmaringen.

Știm că, în timp de vacanțe, părinții le cumpără copiilor pentru distracție, între altele, câte un stereoscop, pentru ca, privind la diferitele iconițe de dindărătul sticlelor, să-și uite necazurile, să-și amăgească foamea chiar. Astfel și d. Brătianu crede că urmează o tactică neghicită încă, deși veche și învechită, când distrage atenția publicului de la suferințele dinlăuntru, dându-i din când în când câte-o noutate de senzație prin foile străine. Lucrul e atât de ieften astăzi. În timpul lui Machiavelli, care în privirea aceasta dădea drept model pe Ferdinand de Aragonia, acest rege avea cel puțin nevoie de-a muta trupe, de-a încheia alianțe, de-a urzi planuri mari pentru a ținea întinse coardele atenției publice în țara sa. În zilele noastre același fir telegrafic care ne-ar aduce știrea întristătoare despre îmbolnăvirea bunăoară a M. S. regelui insulelor Samoa produce cu mai puțină osteneală uimirea Europei prin relatarea călătoriei d-lui Brătianu și prin importanța misiunilor sale, și aceleași jurnale care nu se pot mira îndestul cum abisinienii s-au revoltat îi atribuie și ministrului nostru prezident intenția de-a modela după gustul său politica europeană.

Cât despre noi, nu ne ademenesc nici depeșele, nici articolele gazetelor din străinătate și cu atât mai puțin am așteptat vreun rezultat satisfăcător de la călătoriile d-sale cu cât trecutul ne-a învățat, cu toată amărăciunea lui, de a nu aștepta ceva bun de la ele. Cunoaștem cu toții rezultatul călătoriei la Livadia, întreprinse de d. Brătianu în contra voinței bine cumpănite a colegilor săi, fiindcă suferea de mâncărimea de-a se improviza în om mare al României. Dacă mărirea unui om de stat consistă în a atrage asupra țării sale catastrofe ce nu le vor uita nici generațiile prezente, nici cele viitoare, atunci desigur că d. I.C. Brătianu au reușit cu deplinătate a ajunge un mare om de stat, atât la Petersburg cât și la Viena, iar frumusețea lucrului e tocmai că aceasta mărire n-o câștigă deodată, ci pe rând, pe rând când la unii când la alții.

D-nul Brătianu, marele nostru om de stat, uită însă două lucruri: întâi, că o politică adevărat națională românească nu trebuie să se inspire decât din izvorul pururea în viitor al conștiinței țării; al doilea, că cine bate la ușa străinului — și sunt mulți străinii — și cine preferă sau face mină a prefera pe unul din ei nemulțumește pe ceilalți. Astfel au pățit-o și d-sa când s-au aliat cu Rusia și au provocat nemulțumirea celorlalte puteri, astfel, când este bănuit astăzi de-a urmări aventuri la Viena sau la Berlin, provoacă neîncrederea și nemulțumirea celorlalte puteri.

Ca probă că limbajul pe care l-am ținut la 1876 și pe care-l ținem într-un mod consecuent și astăzi, acela adecă de-a ne feri de orice complicațiuni cu puterile străine și că trebuie să ne punem toate silințele noastre ca să inspirăm tuturor marilor puteri din Europa încrederea că putem deveni, întru cât privește atitudinea și poziția internațională, o Belgie la gurile Dunării — ca probă deci că acest limbaj e singurul corect care ar mulțumi pe toți n-avem decât a reproduce încă o dată aprețierile pe cari le face „Journal des débats“, unul din organele cele mai considerate ale acelei Franțe care este mai dezinteresată decât orice altă putere în consiliile sale și care ne spune că

după ideea Europei, România cată să fie și nici ar fi trebuit să înceteze de-a fi putere neutră în timpul celui din urmă război; ea a ieșit din neutralitate pentru a deveni aliatul militar al Rusiei și, cu toate că armata română a făcut celei rusești înaintea Plevnei cele mai mari servicii, nenorocitul Principat au fost răsplătit pentru devotamentul său cu luarea Basarabiei. E probabil că acesta e tot folosul pe care România l-ar trage dintr-o nouă aventură de felul acesta. Alianțele prea disproporționate sunt periculoase; România, după ce-a făcut o esperiență, voiește să mai facă și pe a doua?

❦