[17 aprilie 1880]

Deși termenul „mesaj“, cu înțelesul de comunicare făcută de puterea executivă către cea legiuitoare, e de origine americană și, până la 1848, se aplica numai la comunicațiunile prezidentului Statelor Unite, totuși datina acestor comunicări, combinată în statele europene cu principiul monarhic, are aci un înțeles mai grav decât în republice.

În statele monarhice mesajele sunt asemenea comunicări pe cari puterea executivă le face celei legiuitoare și se împart în două categorii: cele ordinare, consistând din o formulă stereotipă, cu care se înaintează proiectele de legi sau se prelungesc sesiunile, și cele estraordinare, cu care se deschid și se închid sesiunile Corpurilor legiuitoare.

În mesajele de deschidere miniștrii pun în gura monarhului enumerarea proiectelor de legi cu cari or să vină, reformele ce au de gând să propună; deci acestea privesc viitorul și cuprind o listă de făgăduințe; în mesajele de închidere însă se rezumă calea petrecută într-o sesiune a Adunărilor, se face pe scurt istoricul periodului legislativ și guvernamental, prin urmare acestea privesc trecutul.

Aceste mesaje sunt un escelent mijloc de control pentru Coroană, căci se presupune cu drept cuvânt că mesajele de deschidere sunt promisiunile făcute țării de către miniștri, în numele capului statului, iar cele de închidere, scurte dări de seamă asupra făgăduințelor într-adevăr împlinite. Presupunerea de căpetenie însă a mesajelor de Coroană e că ele vor fi exacte, vor cuprinde adevărul și nimic decât adevărul. Din cauza aceasta mesajele din țări apusene sunt foarte scurte și foarte bine cumpănite, pentru a nu cuprinde nici promisiuni hazardate, nici inexactități. Cele republicane pot fi mai lungi, pentru că la urma urmelor prezidentul e răspunzător de actele sale, cel puțin în chipul că, dacă nu și-ar ținea promisiunile sau ar înainta inexactități, n-ar fi ales pentru a doua oară. Stabilitatea monarhiei esclude, se-nțelege, acest mijloc al nației de-a înlătura greșeli comise, cauză pentru care, o repetăm, mesajele din state apusene sunt scurte, adeseori vage și concepute cu o extremă cumpănire a termenilor.

Mesajul de închidere citit la 12 aprilie înaintea Corpurilor noastre legiuitoare se distinge însă parte prin aprețieri unilaterale, parte prin inexactități pe cari miniștri nu s-au sfiit de-a le pune în gura Domnitorului.

Fie ca Adunări de revizuire a Constituțiunii, fie ca Adunări legiuitoare ordinare, Parlamentul Român a fost la înălțimea misiunei sale.

În orice caz cestiune de apreciație.

„Ați introdus — zice mesajul — în liberala noastră Constituțiune principiul societăților moderne, acela al egalității politice fără deosebire de religiune, înconjurând aplicarea acestui principiu cu garanțiile cerute de interesele noastre economice“.

La punctul acesta deja cată să observăm că înălțimea misiunii Parlamentului Român ar fi căzut foarte repede la trepta categoriilor Costinescu, convenite cu Alianța izraelită, dacă, pentru norocul acestei țări, nu ieșea din alegeri o treime opozițională și dacă soarta țării era fără îngrădire în mânile partidului roșu. N-avem nevoie a pomeni din nou că art. 44 al Tractatului de la Berlin, prin care ni s-a impus modificarea art. 7 din Constituție, cuprinde un adevărat program al deznaționalizării României și sentența ei de moarte, pe lângă împrejurarea că era cea mai grea lovire adusă suveranității dinlăuntru a țării, restabilită cu atâtea grele lupte și sacrificii de generația trecută. Putem zice că acea generație trecută era reprezentată mai cu seamă în opoziție și că ea a știut să înconjure primejdia vădită ce s-ar fi putut preveni printr-un act de legislațiune anterior Tractatului de la Berlin.

Învingând toate greutățile — continuă mesajul — ați pus țara în stăpânirea marii sale artere de comunicațiune; căile ferate.

Și aici nu ne putem îndupleca a recunoaște că Adunările au fost la înălțimea misiunii lor. Răscumpărarea, după chiar declarația d-lui Brătianu în Senat, era impusă din străinătate, ca și concesia Strusberg; răscumpărarea era a treia condiție ce ni se impunea pentru a ni se recunoaște independența din partea Germaniei. Afirmațiunea „Românului“ că e „cestiunea cea mai populară“ n-a putut-o susținea nici d. Brătianu, șeful partidului liberal, necum alții. A învinge toate greutățile ar fi însemnat a o respinge cu succes, nu a primi o răscumpărare și oneroasă și impusă din străinătate.

Dar să admitem, deși nu concedem, că lăudarea actelor Adunării în aceste două priviri ar fi cestiune de apreciație.

Să venim la alt punct al mesajului.

Fără a impune populațiunilor nouă sarcine, ați dat guvernului meu un buget echilibrat, votat la timp și în stare de a putea face față la toate trebuințele serviciului public.

Un buget echilibrat va să zică un buget fără deficit.

Această afirmațiune e de-a dreptul inexactă și miniștrii ar fi trebuit să se ferească de a o pune în gura Domnitorului.

Pentru ca un buget să fie echilibrat se cere ca, față cu toate condeiele cheltuielilor sale și care se reproduc regulat în tot anul, să fie tot atâtea condeie de venituri reale cari se reproduc.

Bugetul anului 1880 însă are 1) un deficit mărturisit de 6.862.422 lei ce se acopere cu bilete ipotecare, adecă cu un împrumut care nu se mai reproduce; 2) cuprinde între venituri rămășițe de 7.500.000 lei cari corespund cu bonuri de tezaur în circulație, deci nu reprezintă decât o datorie flotantă; 3) cuprinde venitul Monetăriei de 2.200.000 l.n. care nu e decât o emisiune de bilion fiduciar și care nu se mai reproduce, deși cheltuielele în dreptul cărora stă sunt cheltuieli constante. Deficitul real al bugetului așa-zis echilibrat e prin urmare de 16-17 milioane.

E cu atât mai gravă afirmațiunea că bugetul e echilibrat cu cât miniștrii știau din esperiență că colosala datorie publică grămădită în acești din urmă patrusprezece ani s-a născut tocmai pe calea pe care o urmează acum, adecă din disproporția între cheltuieli reale și venituri fictive, o disproporție care, în loc de a se controla, se ascundea fie prin îmflarea, fie prin admiterea de venituri fictive, fie în fine prin maniera de a boteza împrumuturi, deci datorii făcute pentru a plăti datorii, cu titlul uzurpat de venituri.

Germania, pe care am avea cuvânt de-a o invoca de model, are un buget anual de 900 de milioane mărci. Ei bine, îndată ce, la acest buget colosal, s-a ivit un deficit numai de 7 milioane mărci, ministrul și Parlamentul n-au căutat a-l cocoloși și a-l ascunde prin emitere de bilete ipotecare, ci a-l acoperi în adevăr prin resurse create din nou, unicul mijloc pentru a acoperi deficite.

Lăsăm să judece orice cititor nepreocupat dacă este sau nu demn din partea consiliarilor tronului de a pune în gura Domnitorului inexactități de fapt, abstracție făcând de la inexactitățile cari, până la un grad oarecare, s-ar putea considera ca greșeli de apreciație.

După discutarea celor ce mesajul cuprinde vom reveni în numărul viitor asupra celora ce el ar fi trebuit să cuprindă, căci el are greșeli nu numai comițând, ci și omițând.

❦