[18 aprilie 1880]

În numărul de ieri am relevat apreciațiile unilaterale, precum și inexactitățile de fapt pe cari mesajul le cuprinde committendo. Dacă pentru cele dentâi s-ar afla o esplicare, nejustificată însă, prin legătura în care ele stau cu vederile politicei germane, căci atât întârzierea recunoașterii sub pretextul chestiunii izraelite cât și răscumpărarea impusă sunt de origine berlineză, pentru neexactitatea de fapt că se numește echilibrat un buget ce cuprinde în mod fățiș 16-17 milioane deficit nu aflăm nici esplicare măcar, necum justificare. Prezidentul unei republice, identificându-se cu partidul pe care-l reprezintă, poate înainta inexactități de fapt, și d. C.A. Rosetti, redactorul „Republicei Române“ și părintele intelectual al celei de la Ploiești, ar putea să spună orice-ar pofti într-un mesaj adresat prietenului Dimancea sau prietenului Pătărlăgeanu. Lucrurile se petrec în familie, se stilizează între păhare sub dictatul cuviosului Simion de ex., cu conivente clipiri din coada ochiului și steriotipul „ne-nțelegem“. Dar miniștrii actuali prea confundă rolul unui Domn ereditar cu acela al unui prezident de republică. Cel dentâi nu poate fi în contrazicere cu sine însuși, căci prezidenții se schimbă, Domnii nu.

Din punctul de vedere al partidului liberal țara e fericită îndată ce d. C.A. Rosetti e reversibil. Nimeni nu e mai înclinat de a confunda țara cu sine însuși decât un partid. Nu este tot acesta rolul Coroanei, care stă deasupra partidelor și pentru care suferințele amare ale populațiilor nu pot fi indiferente, oricât de trandafirii ar fi obrajii marelui partid „naționale-liberale“.

De aceea ne întristează lipsurile ce le constatăm în mesaj, neajunsurile ce le are omittendo.

Când șefii statelor fac război sau comandanții armatei dau o bătălie este un obicei ca, biruința câștigată, ei să se ducă la fața locului spre a da mângâiere răniților și celor cari mor. Negreșit că miile de răniți cari zac, în urma bătăliei, pe câmpul de luptă nu se-ndreptează la vederea monarhului sau a șefului lor comandant, totuși însă e o mângâiere pentru ei când privirile lor împăinjenite mai scânteie încă o dată spre a vedea că cel care e în capul lor se preocupă de ei. Împăratul Traian — spune Pliniu cel Tânăr — își rupea hainele de pe el pentru a lega ranele soldaților căzuți în bătălie. Neputincios ajutor în sine, căci ce sunt hainele unui împărat pentru a lega mii de rane deschise, dar desigur că privirea împăinjenită a romanului murind se-mplea de lacrimi de gratitudine în acel moment.

Stabilind teoria că un mesaj trebuie să reproducă, ca o icoană fidelă, toate bunătățile dar și toate suferințele pe cari șeful statului le-a petrecut împreună cu supușii săi într-o curgere de timp, găsim în mesajul domnesc o crudă și neiertată uitare, că nu se face nici mențiune măcar de lipsurile ce-au suferit populațiunile noastre agricole prin reaua recoltă din anul trecut, agravată prin pierderea vitelor în urma războiului, lipsuri cu atât mai îngrijitoare cu cât știrile ce ne vin din toată țara despre starea recoltelor sunt mai rele. Lipsa de zăpadă în multe părți în timpul iernei, seceta deplină din primăvara aceasta a degerat și a istovit puterea de germinațiune a semănăturilor, încât ne amenință varga lui Dumnezeu, foametea.

Când toată suflarea românească, care direct sau indirect trăiește din agricultură, căci ea alimentează totul, de la lista civilă începând, bugetele mari ale Ministerului de Război, dobânzile colosale a anuităților drumurilor de fier, toate cheltuielele de fantazie ce-și permit guvernanții noștri, până și reversibilitățile patriotice, când, zicem, toată suflarea românească vede că starea plugăriei nu inspiră un singur cuvânt de mângâiere și de speranță mesajului domnesc, fie din inițiativa a însuși șefului statului, fie din aceea a miniștrilor, atunci ea constată, și cu ea împreună constatăm și noi, o nepăsare de-a dreptul crudă, un indiferentism neiertat. Credem că d-nii miniștri ar fi făcut cu mult mai bine ca, în loc de-a pune în gura Domnitorului fraze amăgitoare, ce nu mai amăgesc pe nimenea, despre echilibrarea bugetului, i-ar fi descoperit icoana adevărată a mizeriei și actuale și în perspectivă, icoană care să-i fi smuls mărturisirea, mângâitoare pentru omul mic, că-l dor suferințele prin cari poporul român a trecut în anul din urmă și că inima sa e îngrijată pentru viitor.

Un sentiment de superioritate față cu opiniile mulțimei, dar o milă adâncă pentru soarta ei, iată semnul nu numai al înțeleptului, dar și a adevăratului monarh, cu atât mai mult aceasta cu cât cei cari se pretind a fi din popor și pretind a-l reprezenta sunt tocmai naturele cele mai egoiste, exploatatorii cei mai cruzi ai mulțimii. Rar, estrem de rar dorința de-a parveni, comună tuturor demagogilor, se poate concilia cu mila pentru soarta mulțimii, și numai în sufletul acelora a căror moștenire pe pământ e asigurată se tocește până la un grad oarecare egoismul, adoarme instinctul esclusivității individuale, pe când parveniții și demagogii nu trăiesc și nu înaintează decât tocmai prin deșteptăciunea în care țin acest odios instinct.

Rău ne pare dar că, pe lângă inexactitățile de fapt, mesajul domnesc arată o deplină nepăsare pentru soarta poporului ce locuiește în această țară.

❦