[19 august 1880]

Acum câteva zile se răspândise vorba în București că pe lângă fortul Arab-Tabia s-ar fi ivit bande de insurgenți bulgari, că trupele noastre de graniță ar fi trimis patru călărași parlamentari ca să previe pe acele bande de a nu se apropia de nu vor să fie întâmpinate cu foc și că acei insurgenți ar fi împușcat, contra oricării obicinuințe, pe parlamentari. Era un zgomot atât de greu de crezut încât ne-am abținut de a-l reproduce chiar sub cea mai deplină rezervă. Peste o zi sau două foile din Viena cuprindeau telegrame în cari se vorbea de o ciocnire între trupe române și bande bulgare ce ar fi avut loc la 11/23 l.c. pe lângă Arab-Tabia, cu care ocazie trupele au făcut mai mulți prizonieri. Foile străine din București au reprodus și comentat știrea aceasta. Numai „Monitorul oficial“ și foile oficioase ale guvernului tac cu totului tot asupra acestei afaceri, ca și când am trăi în satul lui Cremene și lucrul n-ar fi interesând pe nimenea. Principalul organ al guvernului vorbește despre bunătatea estraordinară a recoltei, despre lenea și nepăsarea românului, ține predici de morală țăranului, pe când i-ar fi fost mult mai ușor de a ținea asemenea predici escelenților directori de bănci și de drum de fier cari ocupă funcții despre cari nu pricep nimic, jefuind tezaurul și societatea cu sume enorme, nu însă acelor bieți oameni cari muncesc pentru a purta în spate sarcina pseudocivilizației Costineștilor și Mihăleștilor și cari n-au răgaz de goana percepției ce, sub sute de titluri, îi iau, fără nici o compensație, până și cea din urmă para din pungă. Dar acestea în treacăt. Rămâne constatat că, pe când satul arde, baba din Strada Doamnei face toaletă și adresează lecții de morală tocmai acelora pe cari ar trebui să-i scutească de asemenea insipidități. Vază-și bârna din ochiul propriu, nu așchia din ochiul altora.

Suntem reduși la rolul ca în țara noastră proprie să aflăm din ziare străine noutățile ce o interesează. Astfel „Corespondența politică“ scrie că la 11 august, deci în ziua chiar a ciocnirii de lângă graniță, cabinetul nostru a primit o notă a guvernului bulgar prin care ni se dă satisfacție în privința unui conflict de jurisdicție consulară în același timp principele Alexandru a exprimat, față cu gerantul agenției noastre diplomatice din Sofia, dorința ca guvernul din București să se mulțumească cu această satisfacție. În acest stadiu al lucrurilor fiind, d. Boerescu a dispus ca agentul român, d. Sturdza, să fie gata a pleca la Sofia, pentru a intra în tratări spre aplanarea altor diferențe cu Bulgaria.

Despre nihiliștii cari s-ar fi aflând în țara noastră i se scriu ziarului „Augsburger Allgemeine Zeitung“ următoarele:

Nu e de mirare că și-n România, megieșă Rusiei, s-a refugiat un număr de nihiliști, sustrăgându-se prigonirilor, sau pentru a renunța cu totul de la planurile lor de răsturnare, sau pentru a aștepta un timp mai favorabil decât cel de acum. Pe de altă parte e iarăși natural ca comitetele Loris-Melicof să nu se mulțumească numai cu restabilirea liniștei și cu asigurarea momentană a dinastiei, ci că ar voi să se asigure și de la viitor. Cu scopul acesta urmărește liniștit, însă energic, pe nihiliști în ascunzătorile ce le-au aflat în Rusia, dar a pretins totodată de la Ministerul de Externe ca să intervie pe lângă guvernele europene pentru ca și în străinătate nihiliștii să fie urmăriți sau cel puțin supravegheați. Și guvernul din București a primit o invitare în înțelesul acesta, pe care voiește a o și urma, întâmpinând însă curioase dificultăți. E adevărat că în ultimele luni un număr cam însemnat de persoane din Rusia s-au stabilit în România, dar mai cu seamă în Moldova, persoane cari trebuiau să pară suspecte din cauză că nu sunt în stare să dea deslușiri suficiente asupra scopului petrecerii lor în țară; dar dacă autoritățile române stăruiesc în cercetările lor asupra persoanelor bănuite de nihilism se vede în cele mai multe cazuri că aceste persoane, după toată aparența, se țin de societăți nihiliste, dar se pot legitima totodată ca agenți ai poliției rusești și ai panslavismului. Astfel supravegherea nihiliștilor devine pentru poliția română grea, dacă nu imposibilă.

În privința cestiunii Dunării i se scriu aceleiași foi următoarele:

Această cestiune, care are atât interes pentru cabinetele europene încât a format, în Camera Comunelor din Anglia, obiectul unei interpelări, e o abilă trăsătură de șah a diplomației rusești, căci ea are o parte care nu s-a considerat îndestul în Viena și la Berlin. Cestiunea dominării Dunării a pus pe cabinetul Brătianu în rea strâmtorare; căci dacă va ceda pretențiilor Austriei în privirea prezidiului în Comisia Dunăreană și în privirea votului preponderant (pretenții sprijinite cu căldură și de Germania), atunci nu numai opoziția de pân-acum, dar și partidul lui propriu îi va face imputarea că a trădat drepturile de suveranitate ale țării. Chiar ministrul plenipotențiar al principelui Carol pe lângă Republica Franceză, d. Cogălniceanu, e de această părere și a elaborat un memoriu în care acuză pe cabinetul Brătianu de trădare de patrie dacă va ceda pretențiilor Austro-Ungariei. Această împrejurare ar fi de ajuns pentru a face ca ministeriul Brătianu să fie foarte precaut și cumpătareț în cestiunea dunăreană, dar la aceasta se mai adaogă și următoarea considerație de politică esterioară:

Austro-Ungaria și Germania ar voi să tragă foloase din poziția în care România se află față de Rusia, dar nu se arată înclinate de a da României, pentru concesiunile ei un ecuivalent oarecare, afară de niște asigurări superficiale, pe când Franța, Italia și Anglia, deși se feresc în espunerile oficiale de a se îndușmăni cu Austro-Ungaria și Germania pentru cestiunea dunăreană, au dat a înțelege pe sub mână, însă clar, cabinetului, din București că, dacă România ar ceda Austriei stăpânirea Dunării nu și-ar îndeplini misiunea de stat neutral la gurile Dunării și că puterile apusene, în oarecari împrejurări, ar vedea mai bucuroase gurile Dunării în mânile rușilor decât în mânile unei Românii slabe și cu totul dependente de Austria și Germania.

Iată dar perspectiva pe care ne-o deschide, pentru un viitor foarte apropiat poate, politica esterioară a patrioților lucrativi.

❦