[20 mai 1880]

O încheiere a Consiliului de Miniștri din Prusia propune a se cere de la Corpurile legiuitoare libertatea pentru guvern de-a aplica într-un înțeles mai blând legile din mai privitoare la biserica catolică. Această încheiere a făcut mult zgomot și a fost cauză multor interpretațiuni eronate din partea presei, încât, pentru a risipi îndoielele asupra înțelesului și importanței concesiunilor sale, principele Bismarck a aflat de cuviință de-a autoriza o foaie din Berlin să publice o notă confidențială a sa adresată principelui de Reuss, ambasador imperial din Viena, prin care se lămurește pe deplin punctul de vedere al cancelariului. Această scrisoare, importantă deja prin spiritul viguros de care e dictată, o publicăm în șirurile următoare.

Berlin, 20 aprilie 1880.

Eram de mai nainte pregătit prin atitudinea Centrului de-a vedea ivindu-se mai curând ori mai târziu în tratările noastre reacțiuni ca cea anunțată prin raportul Luminării Voastre de la 15 și 16 luna c. no. 177. Și de acum înainte cată să ne așteptăm ca din partea Romei să se sleiască toate mijloacele diplomației pentru a ajunge la un modus vivendi suportabil și vom avea de trecut prin mai multe faze decât cea actuală, pentru că prelații romani, având o idee necompletă de împrejurările din Prusia, se simt pururea ademeniți de-a nutri așteptări exagerate și de-a-și așeza ținta prea sus. Dacă a crezut cineva că nu dezarmăm numai, ci că voim a nimici chiar armele noastre pe calea legislațiunii, atunci, acela ne-a crezut capabili de o mare nerozie, opinie la care n-am dat ocazie prin nici una din enunciațiunile mele. Pe de altă parte pronunțiul nu are cuvânt când face guvernului prusian o imputare din împrejurarea că încheierea ministerială din 17 l.c. tace asupra convorbirilor din Viena, esplicând tăcerea așa că nu ne-am fi dând nici măcar osteneala de-a ne pronunța asupra declarației sale și a tehnicilor săi. Acea încheiere ministerială pune în perspectivă o modificare foarte esențială a legiuirilor din mai dacă cere pentru guvern autorizarea ca în interesul păcii să nu aplice acele legiuiri. Până acum guvernul e obligat de-a le aplica strict; dacă nu va mai avea această obligațiune va fi în poziție de a mânui totalitatea acelor legi pacinic, prietenește și prevenitor, pe cât timp Curia va observa o politică analogă. Va fi timp de-a ne ocupa cu rezultatele deosebite ale conferirilor de la Viena când vom fi primit autorizările necesare de la Dieta prusiană și vom putea calcula măsura executării lor.

Temerea lui Iacobini despre cele ce ar fi de s-ar schimba guvernul e o temere reciprocă. Ce nu ne poate amenința dacă s-ar schimba guvernul din Vatican și s-ar sui în Scaun un papă luptător ca Piu IX? Deci din amândouă părțile trebuie să fim în poziție ca o spadă să țină pe cealaltă în teacă. Nu ni se poate cere ca noi să frângem pe-a noastră pe când, din contra, Curia să fie liberă de a-și aranja politica ei, prietinește sau dușmănește, după voința eventualului papă și a consiliarilor săi.

Dacă pronunțiul nu vede destulă claritate în încheierea ministerială întreb din parte-mi ce e clar pân-acum din partea Romei? Noi am făcut însemnate concesiuni practice, pe cât am putut după legislațiunea noastră actuală, de la intrarea în minister a d-lui de Puttkamer; din partea papei n-avem însă decât o nehotărâtă indicațiune teoretică, fără obligativitate juridică, că va putea îngădui un sistem de anunțare a numirilor, necomplet definită, sau, precum se exprimă pronunțiul, „ni s-a pus în perspectivă“ o acțiune prevenitoare, care din parte-ne a și urmat deja. Această „perspectivă“ se turbură însă în noi până la sentimentul neîncrederii prin atitudinea partidului Centrului în Dieta prusiană și în Reichstag în care noi vedem un comentar practic, o interpretare a instrucțiunilor papale. Ce ne-ajută părtinirea teoretică a Scaunului roman în contra socialiștilor dacă fracțiunea catolică din țară, mărturisind cu tărie supunerea ei la voința papei la toate votările, le dă concurs public atât socialiștilor cât și oricărei alte tendințe subversive? Centrul protestează că are intențiuni bune cari nu se execută nicicând, căci, sub pretextul că tocmai așa precum o face guvernul n-ar lupta el contra socialiștilor, dar încolo-i condamnă, Centrul votează cu socialiștii; și dacă guvernul ar lua alte căi atunci acele n-ar fi acceptabile pentru Centru. Când acum un an partidul catolic ne-a împrumutat concursul său în cestiunea vămilor am crezut în seriozitatea preîntâmpinării papale și am aflat în această credință încurajare pentru tratările întâmplate. De atunci însă partidul catolic, care în deosebi mărturisește public că e în serviciul papei, a atacat în Dietă guvernul pe toate terenurile, în cestiunea drumurilor de fier, a impozitului asupra cârciumelor, în privirea legei poliției agrare, în cestiunea polonă. Tot astfel în politica Imperiului, și anume în cestiuni de existență precum bugetul armatei, legea socialiștilor, în proiecte de impozite, partidul catolic, unit ca un singur om, stă în contra noastră și ia sub scutul lui orice tendență inamică Imperiului. Pornească o asemenea tendență de la socialiști, de la poloni sau de la fronda velfilor, sistemul rămâne constant același, de-a combate cu energie guvernul împăratului. Se zice că fracțiunea e adusă pe căi rătăcite de cătră unii din conducătorii ei cari trăiesc din luptă și cred că în caz de pace ar deveni de prisos; însă aceasta nu-mi pare de crezut față cu faptul că atâția preoți înalți și inferiori sunt membri imediați ai fracțiunii inamice guvernului și că politica lor de-a da ajutor socialiștilor e sprijinită de membrii celei mai distinse și mai bogate aristocrații, lucru pentru care nu se poate admite alt motiv decât influența duhovnicilor asupra bărbaților și mai cu seamă asupra femeilor. O vorbă de la papa sau de la episcopi, chiar numai sfatul cel mai discret, ar pune capăt acestei legături nenaturale între nobilimea și preoții catolici și între socialiști. Pe câtă vreme însă în locul acestora guvernul va fi atacat în bazele existenței lui de fracțiunea romano-catolică o cedare din partea guvernului e cu neputință. Guvernul poate întâmpina pacinic tendințe pacinice; dar, dacă prin luptă și amenințări i s-ar silui mâna, abdică ca guvern. Când pe lângă aceasta se adaugă că papa sau cel puțin pronunțiul pare față cu Luminarea Voastră că așteaptă folos de la un ton amenințător, atuncea văz cu părere de rău că acolo sunt mai departe decât oricând de un modus vivendi acceptabil la noi. Indicarea unor hotărâri definitive sau de alt soi și orice altă amenințare nu face asupră-ne nici un efect.

În privirea agitației din țara partidul catolic și-a cheltuit prea de timpuriu praful de pușcă; agitațiunile preoților și ale foilor lor ieftine au încercat în anii dentâi ai conflictului tot ce era cu putință pentru a înjosi guvernul regelui în ochii supușilor săi și a-i împiedeca activitatea; presa clericală a făcut mai mult în privirea aceasta decât chiar cea socialistă și în alegerea mijloacelor a fost tot așa de puțin scrupuloasă ca și cea din urmă. Ceea ce pe această cale se putea pregăti neplăcut și periculos le-am suferit pe toate și vom trebui să le mai suferim dacă preoțimea va continua acest rol, care-o înstrăinează din ce în ce mai mult de stat și populațiune. Împuținarea preoților, disparițiunea episcopilor, decadența îngrijirii religioase ne inspiră cea mai vie simpatie pentru concetățenii noștri catolici, cari sunt astfel părăsiți de cătră preoții lor pentru că preoții le refuză grija religioasă pe motive politice greu de înțeles pentru mireni. Biserica și popa caută să fie răspunzători. În alți timpi și-n alte țări am văzut că în condiții mult mai aspre, ba în pericole și umiliri preoțimea catolică n-a lăsat nesatisfăcuți pe cei cari aveau trebuință de ea, ci au mers mult mai departe cu tolerări posse decum ar fi de trebuință pentru a exercita sacerdoțiul în Prusia fără a veni în conflict cu legile din mai. Dacă ierarhia de astăzi își pune mult mai sus ținta și pretențiunile și refuză mai bine credincioșilor binefacerile bisericii decât de-a se supune legilor mirene, atunci biserica și statul vor trebui să poarte urmările pe cari Dumnezeu și istoria le vor dicta asupră-le. Până acum noi suntem aceia cari am preîntâmpinat în mod practic; urmăririle polițienești și judecătărești sunt suspendate după cât ne permite legea; am impus procurorilor și poliției tăcere și abținere și avem de gând a propune legi cari să ne permită a o face și mai mult; dar biserica lasă pe procuratorii ei din Reichstag și din Dietă precum și în presă să continue războiul mare și cel mic în forme ceva mai blânde, însă cu aceeași hotărâre în privirea fondului. Îmi pare foarte rău că papa crede cumcă prin lupte și amenințări va câștiga mai mult de la noi decât prin o prietinoasă cedare, precum ne pare rău că un prelat atât de amabil ca Iacobini are cauze de-a fi rău dispus asupră-ne, dar în privirea egalității concesiunilor, în privirea procedării pari passu, non possumus de stat al nostru e tot atât constrângător ca și cel bisericesc. Nici cu Marella nici cu Iacobini n-am vorbit un cuvânt măcar ce-ar putea fi comentat că ne-am învoi c-o revizie sau c-o abrogare a legilor din mai; o practică pacifică, un suportabil modus vivendi pe baza unei toleranțe reciproce e tot ce mi-a părut că se poate ajunge. Am declarat că, în principiu întoarcerea la legislațiunea din 1840 s-ar putea accepta, dar reîntoarcerea la starea de lucruri răsărită de la 1840 până la 1870 am refuzat-o cu multă hotărâre în cele trei-patru ocazii când ni s-a cerut. Acest refuz nu era lipsă de complezență, care ar putea fi înlăturată prin observarea unor „împrejurări penibile“, ci o neînlăturată necesitate politică.

Dacă restabilirea relațiunilor diplomatice nu formează pentru Roma un folos pentru care s-ar plăti un preț, vom renunța d-a o mai propune vreodată și nu vom mai reveni asupră-i.

Semnat: de Bismarck

❦