[21 mai 1880]

Cu greu se va găsi în istoria specială a românilor, cu greu în istoria altor popoare chiar, o Adunare mai plină de sentimente generoase și de un entuziast patriotism, de-o înflăcărată iubire de naționalitate, ca Adunarea ad-hoc a Moldovei de la 1857, numită cu drept cuvânt și cu recunoștință din partea tuturor: Adunarea-mumă. În această Adunare nu intrase încă ulița Bucureștilor. Arhierei, literații cei mai însemnați, fiii familiilor celor mai vechi și ai celor mai influente din țară, apoi reprezentanți ai breslelor și ai țăranilor: iată elementele din cari se compunea acea Adunare, liberală într-adevăr, unită printr-o egală iubire de patrie și naționalitate a tuturor membrilor ei, care discuta cu focul sacru al tinereții toată programa dezvoltării ulterioare a statului român, votând punct cu punct aproape totdauna cu unanimitate.

Ar trebui într-adevăr să se retipărească procesele-verbale ale ședințelor acelei Adunări, dacă nu de altceva dar pentru ca generațiile mai nouă să vază cât de sus erau acei oameni peste patimele zilei, peste micimea diatribelor de partid, peste decadența actuală a lucrurilor.

Astfel, o comisie însărcinată cu proiectarea acelor puncte cari să servească de bază viitoarei organizări a României aduce, în ședința de la 15 octomvre 1857, următorul proiect:

1. Îndreptarea hotarelor Principatului prin o comisie europeană.

2. Supunerea străinilor din Principate la jurisdicția țării.

3. Libera întemeiare a legămintelor comerciale ale Principatelor.

4. Organizarea puterii armate naționale în privirea sistemului de apărare a Principatelor.

5. Libertatea culturilor în marginea capitulațiilor.

6. Înființarea unei societăți sinodale centrale pentru trebile bisericii române.

7. Egalitatea înaintea legii; accesibilitatea tuturor românilor la toate funcțiile statului; așezarea dreaptă și generală a contribuțiilor; supunerea tuturor la conscripția militară.

8. Respectul domiciliului și al libertății individuale.

9. Drepturi politice pentru pământenii de orice religie creștină.

10. Despărțirea puterii executive de cea legislativă.

11. Neatârnarea părții judecătorești de administrație în special.

12. Responsabilitatea miniștrilor.

Subscriși sunt: arhim. Neofit Scriban, P. Mavrogheni, C. Rolla, M. Kostaki, M. Cogălniceanu, V. Mălinescu, C. Iacovachi, Lascar Catargiu, V. Stan.

Mai amplificate încă, în privirea reformei constituționale, sunt voturile de la 29 octomvre, date cu unanimitate, între cari aflăm;

Privilegiile de clase vor fi desființate în România.

Așezarea dreaptă și generală a contribuțiilor în proporție cu averea fiecăruia fără deosebire ș.c.l.

N-avem nevoie a spune că în unanimitatea votanților găsim numele conservatorilor actuali cu de prisos, de vreme ce ei fuseseră propuitorii acelor reforme constituționale. În ședința de la 7 octomvre 1857 s-au votat următoarele:

1. Respectarea drepturilor Principatelor, și îndeosebi a autonomiei lor în cuprinderea vechilor lor capitulații, încheiate cu înalta Poartă în anii 1393, 1460, 1511 și 1634.

2. Unirea Principatelor într-un singur stat sub nume de România.

3. Prinț străin cu moștenirea tronului, ales dintr-o dinastie domnitoare de ale Europei, și ai cărui moștenitori să fie crescuți în religia țării.

4. Neutralitatea pământului Principatelor.

5. Puterea legiuitoare încredințată unei Obștești Adunări, în care să fie reprezentate toate interesele țării.

Toate acestea sub garanția colectivă a puterilor cari au subscris Tractatul de Paris.

Pentru au votat 81 de membri, contra 2.

Mitropolitul, subscriind în capul actului, zise mișcat: „Unde-i turma, acolo și păstorul“; Gheorghe Sturza, subscriind, mulțumește lui Dumnezeu „că i-a lungit zilele ca să vadă cea mai frumoasă zi a neamului românesc“; iar săteanul Ioan Roată zise: „Noi nu știm a ura, dar Dumnezeu știe a se-ndura“.

Reamintim toate acestea într-un scop îndoit. Întâi, se va vede că în acele propuneri ale Adunării sunt cuprinse însuși principiile Constituției de astăzi; al doilea, pentru a se vedea cum unanimitatea deputaților din cele mai deosebite clase ale Moldovei votau c-o singură bătaie de inimă Unirea, contopirea Țărilor într-un stat, România, cum invocau pentru susținerea drepturilor țării lor, în mod egal, umbra marelui Mircea și pe aceea a nebiruitului Ștefan Vodă. În toată mișcarea aceasta, furtunoasă prin entuziasmul tineresc până și al oamenilor bătrâni, cari mulțumeau lui Dumnezeu pentru că „le-a lungit zilele să vază cea mai frumoasă zi a neamului românesc“, nu se vede o umbră de părere de rău pentru sacrificiile ce ei le aduceau Unirii, nu se vede o singură cât de slabă rezervă în favoarea intereselor locale, nu o scânteie de dezbinare sau de ură. Douăzeci și patru de ani au trecut de atunci, aproape toate dorințele Adunării-mume au devenit realități; dar pe lângă ele s-au realizat și lucruri pe cari ea nu le-a dorit și nu le-a prevăzut: nașterea unei veninoase demagogii, lipsită de conștiință, și contractarea din partea acesteia a unor imense datorii publice, apoi, ca urmare, secătuirea contribuabililor prin contribuții directe și indirecte, stingerea claselor pozitive și sărăcirea deplină a țăranului!

Dar, cu toată demagogia și cu toate datoriile publice, Unirea, odată proclamată, s-a întărit din ce în ce și, de douăzeci de ani de când o avem în mod definitiv, Moldova, care-a alergat cu inima plină de încredere, cu francheță și cu lealitate, ea, care și-a impus fără regret toate sacrificiile, n-a arătat nici o urmă de amărăciune. Una din cauze este și aceea că elementele acelei Adunări ad-hoc sunt cele actuale conservatoare, cari s-au contopit într-un singur partid constituțional, îndealmintrelea singurul partid unitar din România, de la Dorohoi pân' în Mehedinți. În adevăr, afară de scenele regretabile din ziua de 3 aprilie 1866, cari s-au petrecut în Iași, provocate de un mic grup de persoane căzute în rătăcire și cari nu au fost decât prada unor intrigi, persoane pe cari în parte le regăsim în partidul radical de astăzi, înfrățirea a mers înainte, crescând cu o perfectă armonie, rivalitățile dispărură, nimeni nu se mai gândea decât la dezvoltarea României prin o comună și patriotică lucrare.

De la venirea partidului radical la putere, din an în an, această situație dobândită a început a se preface pe nesimțite și acum — aceasta o constatăm cu durere — ne vedem amenințați de o discordie neașteptată.

Până acum ne-am abținut de-a atinge această gingașă cestiune; văzând însă că răul merge crescând, că el a început a fi simțit de toți, credem că este mai bine să-l denunțăm pe față și să cerem vindecarea lui decât, păzind tăcerea, să lăsăm ca el să se mărească și să ne conducă, poate, până la prăpastie.

Cauza acestei situații nu este alta decât sistemul urmat de guvern în administrarea țării.

Știm că ni se vor pune înainte cuvinte de intrigi străine, de facțiuni, și altele; dar mai bine ar face guvernanții noștri să-și dea seamă de adevăratele cauze ale răului decât să caute a-și pune răspunderea la adăpostul unor iscodiri fantastice.

Lipsa de bun-simț cu care d. ministru de justiție, în loc de-a satisface cerințe echitabile și de-a ține seamă de merite și drepturi câștigate, a tratat magistratura și corpul advocaților, precum și opiniunea publică din Moldova, a fost o cauză de nemulțumire generală. În ministeriu am ajuns a nu mai vedea reprezentată Moldova, iar dacă ne uităm în centrele de administrațiune ale statului nu vedem decât corifei ai partidului cari, oricât de mărginiți ar fi, se preferă unor funcționari speciali de resort dacă aceștia se întâmplă să fie moldoveni. Nu țara, facțiunile din București sunt arena de recrutare pentru funcțiunile înalte ale statului Român, și meritul de-a fi dirijat alegeri prin diferite colori e mai prețuit decât capacitatea administrativă sau învățătura, aceasta mai cu seamă pentru că rădăcinele partidului radical sunt în păturile de existențe catilinare ale capitalei. În numeroasele înaintări în armată ni se asigură că partea cea minimă este a moldovenilor. Cu regret întrebuințăm această denumire, dar este straniu ca faptul să se producă necontenit și sistematic. Nu vorbim de alte pierderi naționale. De la Moldova s-a luat Basarabia, care forma circumscripția economică a Galaților; asupra Moldovei s-a rezolvat cestiunea izraelită.

În chestia celor zece milioane votate ca despăgubire Iașilor de cătră Constituantă, în loc de-a se studia dacă nu cumva guvernul a greșit evaluarea imobilelor date prin legea votată, injuriile asupra Iașilor au căzut ca grindina din foile oficioase.

Cum se face că, în curs de douăzeci de ani, afară de micul nour de la 3 aprilie 1866, toate s-au petrecut în liniște dincolo de Milcov și mai că nu se pomenea numele Moldovei, iar de la 1876 încoace, de când clica C.A. Rosetti și I. Brătianu a pus mâna pe țară, lucrurile au început a se înăspri și a lua o față care, de nu e încă îngrijitoare, este, aceasta n-o putem tăgădui, foarte anormală?

Cauzele sunt, fără îndoială, abuzul de putere, o administrație deplorabilă, o corupțiune înspăimântătoare și un particularism meschin în favorul clicei dominante; iar toate acestea au început să revolte spiritele și să pună pe gânduri orice conștiință onestă, pe orice om cu puțină prevedere și cu durere pentru viitorul țării.

Într-o țară adevărat constituțională, când opoziția legală din Corpurile legiuitoare e nesocotită până la despreț și când majoritățile din Adunări sunt satisfăcute și omnipotente până într-atâta încât interesele generale ale țării sunt înlăturate și părăsite, noi credem că devine o datorie imperioasă pentru șeful statului de-a interveni și de-a înlătura răul, punând capăt unei stări de lucruri pe care simțământul țării o respinge din toate părțile, și aceasta mai cu seamă pentru că simțământul poate deveni resimțământ, cu care nici omul politic, nici patriotul nu mai poate calcula. Nemulțumiri cari dau naștere la pătimașa discordie nu mai ascultă de nici un fel de cuvinte și arma omului de stat, argumentul solid, devine neputincioasă față cu partea telurică trezită în om.

Constatăm numai că sunt destui câțiva ani de guvernare roșie pentru ca să se pună în cestiune până și bunurile cele mai înalte, morale și politice, câștigate de naționalitatea noastră în cele din urmă două decenii!

❦