[20 martie 1880]

Ziarul „Presa“ în revista sa din 16, după o matură cugetare, face următoarea reflecție asupra articolului nostru din 9 martie:

Organul dreptei, „Timpul“, de la 9 curent, publică o revistă de o importanță și de o gravitate excepțională, căci conține niște aluziuni prea transparente la adresa capului statului și-și permite a da lecțiuni de constituționalism M. Sale Domnitorului.

Pe urmă „Presa“ se întreabă la ce se rezumă în realitate ideea fundamentală a autorului articolului nostru și tot dânsa răspunde: depărtarea de la putere a guvernului actual și înlocuirea lui prin opoziția de la „Timpul“.

În adevăr, dacă articolul nostru de la 9 martie nu ar conținea decât manifestarea unei impaciențe a opoziției de a veni la putere, negreșit că o asemenea cerere din partea opoziției ar fi foarte anodină, precum o declară și „Presa“; însă noi am ridicat cestiunea mai presus de considerațiuni de persoane sau de partizi; noi am pus înainte teoria foarte constituțională că șeful statului are dreptul după unii, datoria după alții, fiindcă fiecărui drept corespunde și o datorie, de a pipăi pururea pulsul națiunii pentru a se convinge dacă în realitate guvernul se mai bucură sau nu de încrederea acesteia.

Am mai adăoga apoi că acțiunea capului statului crește în măsura în care crește disproporția între puterea de rezistență a corpului electoral și capacitatea de violentare a guvernului, și că mănținerea echilibrului între guvern și guvernați, între diferitele partide, este una din cele mai frumoase atribuțiuni ale Coroanii.

„Presa“ pe aceste premise esențiale le trece cu totul cu vederea; se adăpostește la umbra majorităților din Corpurile legiuitoare și tinde a demonstra că, pe câtă vreme guvernul se bucură de acele majorități, capului statului nu i-ar incumba decât un rol cu totul pasiv. Și, după ce pune astfel de teorii înainte, „Presa“ ne impută nouă că „am fi făcut aluziuni prea transparente la adresa capului statului, permițându-ne chiar de a da lecțiuni de constituționalism M. Sale Domnitorului“.

Trop de zele, vom răspunde mai întâi, și dacă aluziile au fost prea transparente, ele au încetat de a mai fi aluzii și în adevăr nu ascundem că articolul nostru conținea mai mult decât o aluzie, conținea un apel direct la prerogativele capului puterii executive, a cărui cooperare în viața statului o considerăm ca factorul cel mai important pentru mersul regulat al unui regim parlamentar. Nu au domnii de la „Presa“ decât a deschide Constituția, la capitolele ce stabilesc prerogativele Domnului, și iată ce vor citi:

Art. 93. Domnul numește și revoacă pe miniștrii săi.

El sancționează și promulgă legile.

El poate refuza sancțiunea sa …

Art. 95. Aliniatul 6. El are dreptul de a dizolva ambele Adunări dodată sau numai una din ele.

Art. 101. Fiecare din ambele Adunări precum și Domnul au dreptul de a-i acuza pe miniștrii și a-i trimite înaintea Înaltei Curți de Casațiune și Justiție.

A desemna așadar pe capul statului la rolul ce i-l desemnează „Presa“, condamnându-l chiar la indiferentism, din momentul ce un minister oarecare s-ar bucura de majoritatea parlamentară, ar fi a reduce pe capul statului la un rol mai neînsemnat decât chiar acela pe care-l joacă prezidentul unei republice.

Prezidentul actual al Republicei franceze este un simplu burghez, un advocat, și totuși, când partidele extreme manifestaseră veleități de a târî guvernul pe o cale periculoasă, a rostit aceste remarcabile cuvinte: „Laissons-les tout dire, mais ne les laissons pas tout faire“. (Să le lăsăm să zică orice, dar să nu le lăsăm să facă orice).

Dar ia să vedem la ce rezultate ne-ar expune teoria „Presei“? După Constituție, Domnul numește cabinetul. Am avea multe de zis chiar în privința constituirei și premenelilor ministeriale. În alte țări membrii unui cabinet formează o unitate solidară; când se retrage măcar unul dintre miniștri, cum de exemplu s-a întâmplat cu lord Derby în Englitera, motivele retragerii sunt arătate în public și discutate înaintea Parlamentului, opiniei publice și Coroanii. La noi lucrurile se petrec după culise. Am văzut miniștri intrând, ieșind și reintrând de câte trei ori în cabinet, aci Stan înlocuind pe Bran, aci Badea-Radu înlocuit prin Radu-Badea. Aceste premeneli ministeriale se fac de cătră capul cabinetului cu mai puțină scrupulozitate decât cum s-ar face din partea unui prăvăliaș cu calfele sale. Un asemenea cabinet, vițiat deja în principiul existenții sale, este chemat a face alegeri; reușita îi este asigurată de mai nainte, cum ne probează experiența.

Aci naște întrebarea: într-al cui nume se dizolvă un Parlament? În numele capului statului. Dizolvarea nu însemnează că țara trebuie numaidecât să dea o majoritate ministerului care a dizolvat Adunarea. Dizolvarea Adunării nu este nimic alta decât uzul prerogativei monarhului care, voind a cunoaște vederile națiunii, o consultă în comițiile electorale. Când în acest raport — care e direct între tron și nație — intervin miniștrii sau prin violență sau prin corupțiune, deci prin toate mijloacele de cari dispune mașina atotputerniciei guvernamentale ca să falsifice libera espresiune a țării, întrebăm: nu este acest amestec corumpător sau violent al miniștrilor o atingere adusă direct prerogativelor tronului? Întrebăm dacă tronul poate să stea indiferent și nepăsător când se produc fapte de-o violență sau de-o corupțiune manifestă? De bună seamă că nu, căci, dacă am admite o asemenea teorie monstruoasă, ea ar însemna o adevărată abdicare a șefului statului în mâna ministrului X sau Y pe care l-a fi însărcinat cu opera consultării.

Am demonstrat deja cât este de mare disproporțiunea între puterile de rezistență ale alegătorilor la noi față cu guvernanții. Această disproporțiune este și rămâne un rău care nu se poate remedia decât printr-un control mai sever din partea șefului statului. Știm că „Presa“ nu se mulțumește numai cu analogii sau teorii emise de articole de fond de prin ziare străine, ci că, asemenea advocaților ce vor anume paragrafi de legi, ea cere autori competenți în materie. Deci îi facem și această plăcere, citind pe John Stuart Mill.

Iată propriile cuvinte ale autorului englez:

Dacă drumurile, căile ferate, băncile, asigurările, marile companii pe acțiuni etc.; dacă apoi corporațiunile municipale și biurourile care atârnă de la ele ar deveni atâtea departamente ale unei administrațiuni centrale; dacă impiegații tuturor acelor întreprinderi diverse ar fi numiți și plătiți de către stat, dacă ei ar fi să aștepte numai de la stat înaintarea și fericirea lor, atunci nici libertatea presei, nici constituțiunea populară a legislațiunii noastre n-ar împiedica ca Englitera să nu mai fie liberă decât cu numele. Cu cât mașina administrativă ar fi mai ingenioasă și mai eficace, cu cât s-ar concentra în ea mai multă inteligență și energie, cu atât răul ar fi mai mare.

Toată inteligența și toată capacitatea țării s-ar concentra într-o numeroasă biurocrație către care țara ș-ar îndrepta necontenit ochii, mulțimea pentru a primi ordinele și direcțiunea; oamenii capabili sau lacomi pentru a obține înaintare personală.

Acest tablou ipotetic făcut de autorul englez e trăsătură cu trăsătură portretul țării noastre.

Dacă însă un asemenea pericol există chiar pentr-o veche țară parlamentară ca Englitera, bogată, industrială, c-o puternică clasă de mijloc, ce să mai zicem de noi, unde guvernul este totul, țara nimic.

Începem cu comuna. Cine nu știe că îndată ce ministeriul se schimbă, de la comuna rurală cea mai obscură până la populata capitală, consiliile comunale se dizolvă și se numesc primari după chipul și asemănarea ministrului.

Administrația? Se dizolvă consiliile județene, se schimbă prefecții și subprefecții în același chip.

Justiția? Urmează acelaș exemplu.

Și administrația și justiția se conferă numai pro forma în numele Domnitorului; în realitate ele nu mai sunt ale țării ci ale partidului de la putere.

Miile de funcționari de prin toate celelalte ramuri ale serviciilor publice, toți amovibili și la discreția guvernului, tremurând pentru existența lor la orice zvon de criză ministerială, strămutările de militari și de profesori, favorile toate de cari dispune un guvern necontrolat, de vreme ce le distribuie pentru a preface pe cei însărcinați cu controlul în complici ai săi, toate acestea, cari se petrec ziua-n amiaza mare, dau oare cuvânt „Presei“ de-a pretinde în mod serios că șeful statului nu are altă misiune decât de-a le sancționa prin tăcerea și abținerea sa?

Dresat cum este corpul electoral, ca și caii de la manej, cari la un semn se-ntorc când la dreapta când la stânga, ar fi foarte ușor pentru un guvern ca s-aducă într-o Cameră absolut pe oricine ar pofti; pretinde însă „Presa“ că șeful statului n-ar avea nimic de zis?

Să dăm Cezarului ce este al Cezarului. Noi credem că suntem mai buni apărători ai principiului monarhic și mai cu seamă ai monarhiei constituționale când susținem că șeful statului, care are dreptul de-a-și da miniștri în judecată, are încă și mai mult pe acela de-a-i controla în toate actele lor constituționale și de-a lua sub scutul și patronajul său corpul electoral oricând îl vede violentat de către miniștri.

Să cităm un exemplu. Când pentru prima oară s-a violentat alegerile la 1867, când s-au tolerat ca în mijlocul capitalei, în vederea tronului, să se insulte Senatul, dizolvat atunci, când ministeriul au permis să se înceapă lucrările drumului de fier înainte de-a se fi convocat noul Senat spre a-și da aprobarea la concesia Stroussberg, s-ar fi putut refuza șefului statului dreptul de-a uza de prerogativele sale prin singurul fapt, invocat de „Presa“, că ministeriul reușise a-și înjgheba, prin mijloace ilegale, o majoritate oarecare?

Încheiem răspunsul nostru cu următoarea reflecțiune. Am declarat în programul nostru că suntem în contra conspirațiunilor, în contra a orice act de violență, că voim sincer consolidarea monarhiei constituționale, că e departe de noi de-a da lecțiuni oricui; suntem însă în drept a cere cooperarea factorilor statului, conform cu destinațiunea lor, ca cel puțin de-acum înainte să ne apropiem de adevăratele principii ale unui regim constituțional.

❦