[23 februarie 1880]

N-ar fi greu de polemizat în ziaristică dacă am avea a face cu rațiunea, nu cu voința adversarilor noștri. Cine nu poate să înțeleagă aceluia îi mai putem subveni lipsurile traducând ceea ce voim să-i zicem în termeni mai concreți, dar pentru cine voiește să nu înțeleagă mijloacele de înduplecare nu sunt argumentele minții, ci cu totul altele.

În această poziție ciudată ne aflăm noi față cu „Presa“. E prea adevărat că marele nostru om de stat, dacă se afla în opoziție, iscălea asemenea programul nostru, de vreme ce el este astfel încât poate conveni tuturor care nu sunt roșii, adică tuturor acelora cari pe lângă partid și interesele acestuia mai admit și ideea statului, admit îndreptățirea de existență și de activitate a opoziției, admit în fine un control mai sever din partea Coroanei, când desfrâul partizilor, păstrând numai coaja legilor și goala aparență, calcă făgăduințele făcute nației în ajunul alegerilor, fac tocmai contrariul de ceea ce au promis mandanților lor și trec totuși de reprezentanți ai voinței legale și sincere a țării.

C-un cuvânt lucrul ar sta cu totul astfel când marele om de stat ar fi în opoziție, stă însă pe terenul voinței de-a nu pricepe când d-sa se află la guvern.

Cumcă partidul numit „liberal“ e un escelent scamator de idei, cumcă pretextează adeseori a voi ceea ce voim noi, cumcă, luând adesea cuvintele noastre, pe care nu le pricepe, le aplică pe dos și apoi ne spune c-un aer triumfător: „noi suntem adevărații conservatori“ e ceva prea cunoscut și, chiar dacă programul nostru ar fi din cuvânt în cuvânt identic cu acela al partidului liberal, tot încă ar exista un partid conservator, pentru că „nu este aceeași când doi zic aceeași“, non idem est si duo dicunt idem.

Un exemplu. Sunt merite pe cari statul nu e în stare a le răsplăti cu bani. Descoperirea unei planete, cercetări grele istorice, scrieri de știință și literatură ca fapte ale spiritului, un curaj estraordinar, o viață espusă pentru binele semenilor săi, o generozitate estraordinară ca fapte ale caracterului nu se pot plăti cu bani. Pentru a distinge pe asemenea oameni de restul conviețuitorilor lor statul le conferă semne a căror valoare materială e evident cu totul neînsemnată, a căror valoare socială e mare.

Conservatorii, pornind din acest punct de vedere, conferă un semn de acesta lui Alexandri, liberalii unui N.T. Orășanu.

Prin urmare, aceeași idee, același lucru e una în mânile unui partid, e contrariu în mânile celuilalt.

Iată ce zice „Presa“ despre programul nostru:

Programul acesta este curios: căci vorbește de multe și nu conține nimic ca drapel al unei partide. Seamănă mai mult cu o prefață de editor al unei cărți de doctrine politice și economie socială. Cuprinde numai generalități abstracte, teoreme sociale, acceptabile pentru toți, inofensive către toți. Oricine îl poate subscrie, precum și oricine poate fi în drept a nu-l subscrie. Îl poate subscrie oricine să ocupă numai cu doctrinele sociale, cu teoriele constituționale, fără să-i pese de cutare ori cutare partid. Tot așa va fi în drept a nu-l subscrie acela care, voind a face parte dintr-un partid, voiește a ști cari sunt actele ce-i propune acel partid, care este scopul real și practic ce voiește a ajunge.

„Fără să-i pese de cutare ori cutare partid“ — zice „Presa“. Ei bine, tot asta zicem și noi. Starea cu totul precarie politică și economică a țării ne face să nu ne gândim deloc la interesele partidului nostru, ci numai la acelea ale țării; de aceea programul nostru e acceptabil pentru toți, oricare-l poate subscrie, după cum mărturisește „Presa“ însăși, pentru că nu voim nimic altceva decât ca regimul constituțional, care azi e o ficțiune, să devină o realitate.

Dar, din momentul în care „Presa“ însăși recunoaște că programul nostru e acceptabil pentru toți și-l poate subscrie oricine fără să-i pese de cutare ori cutare partid, ea nu poate tăgădui că acest program cuprinde numai dorințe legitime și justificate, împărtășite de nația întreagă, care este și trebuie să fie sătulă de făgăduințele de-a dreptul amăgitoare pe care adversarii noștri le făceau la rândul lor alegătorilor pentru a nu le ținea. Asemenea toate deducerile și insinuările subțiri ale organului marelui om de stat sunt căutare de nod în papură.

II

„Presa“ mai citează un pasaj din program cu următoarea obiecțiune:

Ca clasele de jos ale societăței să fie protegiate contra esploatatorilor și contra neprevederei lor.

Dar cari sunt clasele de jos și cari cele de sus? Arhondologia știm că nu mai esistă; nu înțelegem dar ce legi s-ar face, ce măsuri speciale s-ar lua cari să fie numai pentru clasele de jos; și de unde s-ar începe ierarhia claselor de sus, cari nu ar mai avea trebuință de nici o protecțiune?

E nepricepere intelectuală sau e lipsa de voință de-a pricepe?

Dar oare legea tocmelelor agricole nu privește o clasă?

Legea neînstrăinării pământurilor țărănești nu admite clasă?

O eventuală lege pentru bresle, pentru împuținarea cârciumelor și altele n-ar privi clase ale societății?

Clase — nu caste. „Presa“ vorbește de clase și gândește la caste. În realitate orice om face parte dintr-o clasă oarecare, liber este însă de-a se ridica dintr-una într-alta prin muncă și merit.

Inferioritatea sau superioritatea pe scara aceasta nu dovedește, se-nțelege, nimic în privirea folosului sau nefolosului clasei. Se poate prea bine ca plebea să intre în forme superioare, poporul cu instincte bune și morale să rămână în forme inferioare. Astfel nenumărata clasă a vânătorilor de posturi, a proletarilor condeiului, a advocaților fără pricini e adevărata plebe în România, nu însă țăranul sau meseriașul. Cu toate acestea plebea asta e, ca clasă, superioară celor pozitive de jos, căci clasarea se face după natura muncii fiecăruia, după instrumentul cu care-și câștigă bunastare.

Nu putem îndestul repeta confraților noștri sfatul din inimă ca să gândească ceva când scriu, să nu înșire cuvinte a căror înțeles nu-l posed pe deplin. Numai punând ideile politice în raport cu corelatul naturalei organizații economice a societății ele vor avea un cuprins; un substrat material; îndealtmintrelea rămân fraze goale, bune de precupețit de către cei pe cari sunetele-i îmbată.

Încă o obiecțiune.

„Presa“, atât de vinovată prin versatilitatea caracterului cu care a batjocorit și cu care laudă guvernul actual, versatilitate pentru care noi am adus atâtea probe de o irezistibilă comică, ne insinuă și nouă același defect prin următoarele pasage ce le estragem din două numere consecutive.

Ne vorbește programul de pericolul ce ar avea pentru națiunea noastră ideile de cosmopolitism.

În acest punct programul se aseamănă cu acela al d-lui Gr. Sturza.

Dreapta s-a organizat și formează astăzi două grupuri: unul are ca președinte și șef pe principele Gr, Sturza, altul are ca președinte al clubului pe d. M.K. Epureanu. Aceste două părți ale dreptei au în fond aceleași principii și idei. Singura deosebire între aceste două grupuri — dacă aceasta poate în orișice caz constitui o deosebire — este că unii au fost mai espansivi și mai preciși, alții mai în rezervă și mai vagi. Acordul însă, chiar tacit de ar fi, este perfect între ambele grupuri, cari sunt gata a pune în aplicațiune principiile și vederile lor identice îndată ce momentul ar fi oportun.

Din aceasta ar rezulta identitatea cu partidul democratic național.

Toate acestea „Presa“ le deduce pur și simplu din împrejurarea că nu combatem democrația națională.

Dar noi nu combatem pe nici un organ al opoziției: nici „Binele public“, nici „România liberă“, nici „Steaua României“, nici „Independența română“, c-un cuvânt nici un ziar românesc — esceptăm pe „Ștafeta“ și „Fraternitatea“ — nu se poate plânge din parte-ne că le-am fi combătut de multe luni de zile încoace. Nemulțumiri există pe toate terenurile; și poate că am aflat formula de a le întâmpina pe un teren cu totul egal, căci, precum zice „Presa“ teoremele noastre sunt inofensive pentru toți, sau, ca să vorbim în limba noastră, ideea statului, ideea armoniei intereselor naționale ne face să nu ne pese de cutare sau cutare partid. Ceea ce voim deci nu e nici ca partizi să nu existe nici ca ele să nu se lupte, ci ca lupta lor să nu degenereze în nimicirea unuia prin cellalt, voim ca înlăuntrul poporului nostru să nu predomineze instinctele lui Cain.

Mai vorbește „Presa“ de articolul nostru de la 11 fevruarie, de Vodă Cuza, de lipsa în program a asigurărilor dinastice.

„Presa“ va binevoi, credem, a recunoaște ca unica tendență a acelui articol a fost adevărul istoric și — suum cuique — atribuirea meritului cui i se cuvine.

Cât despre asigurările dinastice, ni se pare că tocmai acestea nu au a face cu nici un partid. Dinastia, fiind reprezentată, prin persoană, ne-am ferit oricând de a atinge câtuși de puțin persoana M.S.R. și aceasta ne e cu atât mai puțin permis astăzi, când, apăsând asupra lipsei de control din statul nostru, ne-am permis a accentua rolul Coroanei, dar a Coroanei ca organ central al vieții statului, nicidecum însă întru cât ea este purtată de nobilul descendent al dinaștilor Hohenzollern. Persoana M. S. este inviolabila, și nicicând nu ne-am permis — îi desfidem pe cei de la „Presa“ să ne poată dovedi — de a amesteca în discuție persoana M. Sale.

Asupra marginelor însă în care Coroana are sau nu dreptul irenunțabil de a-și exercita controlul asupra puterilor statului am discutat într-adevăr, căci aceasta este o cestiune de comentare a Constituției, precum oricine o poate vedea, și nu credem ca confrații de la „Presa“ să ne nege dreptul de a comenta Constituția și legile, după cum cu bună-credință suntem convinși că ele caută a fi înțelese.

❦