[24 ianuarie 1880]

Prețioasele descoperiri pe cari le-a făcut renumitul Machiaveli în privirea artei de-a parveni la putere și de-a se mănținea n-au avut nici când mai dese ilustrațiuni prin realitate decât în zilele guvernelor roșii de la noi. Nu spunem ceva nou cititorilor noștri dacă repetăm că pentru politicii roșii de școală veche, bizantină, interesele publice sunt numai pretextul de luptă, foloasele materiale ale puterii — scopul adevărat. Însă a masca acest scop, mai ales când cineva are companioni cam nejenați cari-și vâră mâna adânc în sacul mizeriei comune ș-o scot plină în văzul lumii, a masca acest scop cu o frazeologie sonoră, cu pretexte cari să-ți ia ochii, trebuie să fie preocuparea de căpetenie a omului de stat, căci vai de ziua în care poporul ar vedea limpede ce se petrece după culise.

Se știe, de pildă, că atât bătrânii noștri cât și conservatorii fac un lucru numai când el e necesar. Trebuia neapărat o șosea, o făceau, era nevoie de o școală, o înființau, c-un cuvânt serviciul public se încărca cu ceea ce era de absolută necesitate și cu nimic mai mult. Acest mod de-a guverna poate fi foarte sincer și cinstit; practic însă desigur că nu e și mai ales nu asigură nici parvenirea, nici menținerea la putere.

Pentru a te mănținea cată să iei ochii prin mari întreprinderi, prin fapte strălucite. Sub vecinica pretextare a binelui obștesc cată să ocupi publicul cu planuri mari care să-l ție necontenit în așteptarea succesului și în admirație. Iar actele acestea trebuie să răsară ca un lanț, unul dintr-altul, încât să nu se mai întâmple nimic între ele și să n-aibă oameni timp de a-și veni în fire și de a lucra contra.

Așadar: S-a comis marele act al răscumpărării căilor ferate? Nu lăsa publicul să reflecteze mult asupra acestui act, vino repede cu alte lucruri, și mai cornorate, care să-i ia ochii din capul locului, pentru ca răscumpărarea să treacă repede și fără multă vorbă în domeniul faptelor pe jumătate uitate.

Cu ce ni se vor mai lua ochii de către iubiții noștri guvernanți?

Cu drumul de fier spre Dobrogea, cu podul peste Dunăre, cu Banca de Scompt și Circulațiune.

Se știe că socoteala noastră răzășească despre marile întreprinderi de transport și comunicațiune e cam simplă, însă cu atât mai adevărată. Noi zicem așa: ia atâtea cară cât grâu și oameni ai de transportat la Kiustenge, plătește din visterie prețul transportului, și totuși acesta va fi de zece ori mai mic decât anuitatea ce-o vei plăti zeci de ani de-a rândul pentru un drum de fier ce va transporta scump, pentru un pod ce va costa scump. Am dedus din această socoteală că circulație și transport sunt numai pretexte mărturisite cu mină gravă în public, pe când cauza acestei întreprinderi e gheșeftul în linia întâia, un pod de trecere pentru oștiri împărătești în linia a doua și alte lucruri de-acestea de mare politică europeană.

Se știe asemenea ideea noastră despre așa-numita Bancă de Scompt și Circulațiune, care nu-i în realitate decât o bancă de bani de hârtie, o tipografie de fițuici. E un plan vechi al d-lui Brătianu de-a avea o fabrică de bani de hârtie pentru a strânge în ladă tot ce e aur și argint și a-i da țării în schimb hârtiuțe frumos tipărite, care, într-un moment dat, să nu fie bune decât de aprins țigările cu ea.

Care e senzul banilor de hârtie? Activitatea industrială a statelor vechi dă unor obiecte brute — in, bumbac, lemn, piatră — o valoare cu totul neproporțională cu aceea pe care-o aveau înainte. Din in și bumbac se fac țesături, din țesături haine, din lemn mobile scumpe, din piatră sculptură, încât se-nțelege de sine că toți acești producători, cari au creat un capital numai prin inteligența lor proprie și c-un material de puțină valoare, ajung la un moment în care nimeni nu e în stare a le cumpăra lucrurile pentru că n-are bani în ladă, deși îi are în cărțile lui de comerț. Atunci statul sau Banca de Scompt și Circulațiune, bazându-se pe activul din cărțile de comerț, le împrumută oamenilor un fel de surogat al banului adevărat, în locul valorii un fel de reprezentant al valorii, cu condiția că, atunci când activul din carte va fi și în ladă, ei să înapoiască aceste fițuici statului, care, în momentul când necesitatea lor încetează, le nimicește, iar când necesitatea se ivește din nou le retipărește.

Dar un stat agricol? Poate pământul să producă mai mult decât o sumă anumită de chile de grâne, de o valoare asemenea aproape anumită? Unde e disproporția între producție și mijloacele ei de acoperire pentru ca să fie nevoie de fițuice?

Reprezentantele unor valori cari nu există nici măcar în imaginația miniștrilor, aceste fițiuici ajung într-un moment dat de-a reprezenta falimentul general, dezastrul economiei naționale.

D. Brătianu urmărește într-adevăr o întreprindere mare, pentru care-i trebuiesc bani naht și, fiindcă birurile nu se pot spori în infinit, de aceea dumnealui inventează necesitatea unei „bănci de fițuici“ pentru a scoate creștinilor toată moneta metalică și a o-nlocui cu hârtie. Acea întreprindere proiectată nu e deloc productivă pentru patrie, dar, în înlănțuirea actelor menite de a-l ținea la putere, e poate cel mai mare.

Această întreprindere, o spunem verde, e răsboiul, un nou război contra cine știe cui.

Poate dacă am pune în legătura logică podul de peste Dunăre cu „banca de fițuici“ am putea ghici și în unire cu cine și în contra cui. Rugăm pe Dumnezeu să ne ia darul prorociei, să binevoiască a orândui contrariul din câte prevedem noi; dar ne temem ca nu — mergând din rău în mai rău precum se vede — efectul final să fie ștergerea României de pe harta Europei. Tot făcându-ne sprâncene, ne-om scoate odată ochii.

❦