III

Mai la vale publicăm partea ultimă a broșurii d-lui Treitschke asupra evreilor germani.

10 ianuarie 1880

Zi cu zi o oștire întreagă de scrieri volante și articole de gazetă dau năvală asupra cuvintelor cu care încheiasem revista mea din noiemvrie. Adversarii mei par a simți singuri că în lupta intelectuală maxima negustorească „mulțimea face parale“ nu prea are trecere; căci după ce-au ucis fiece șir al articolului meu prin tot atâtea coale de tipar pline de întâmpinări, totuși în fiece dimineață se ivește un nou luptător care vede trebuința de-a reîncepe d-a capo sângeroasa muncă.

În vravul acesta de întâmpinări se află una pe care-am citit-o cu sinceră părere de rău; e scrisoarea deschisă a colegului meu Harry Bresslau, demnă și obiectivă în atitudinea ei. Când mi-am scris articolul am gândit fără voie la un amic din tinerețe răposat deja, un bun german de origine evreiască, unul dintre oamenii cei mai credincioși, mai plini de iubire, mai dezinteresați ce-am cunoscut vrodată; deci mi-am așezat cuvintele în așa chip ca și când aș vorbi cu el și speram consentimentul tuturor evreilor cari, fără rezervă, se simt germani. Când însă un om cu convingeri de tot germane ca Bresslau, care nu poate să ia asupră-și observațiile mele despre supercreștențele jidovimei noastre, îmi declară azi că se simte adânc jignit prin cuvintele mele, eu nu pot vedea în aceasta decât o probă despre acea exagerată susceptibilitate prin care evreii germani se deosebesc de consângenii lor din Anglia și Franța. Suscepiibilitatea aceasta e atât de bolnăvicioasă încât nu mai știi la urma urmelor ce nume să alegi cu care să-ți fie permis de a numi pe concetățenii noștri izraeliți. De zici semit ți se răspunde că e o grozavă insultă; de zici izraelit o foaie din Bresslau mă mustră pentru această îngâmfată frază cavalerească; un coleg evreu de la o universitate mică, un om binevoitor care cugetă ca și Bresslau, îmi esprimă speranța că numele injurios de evreu va dispărea cu totul și nu va mai fi vorba decât despre izraeliți. Față cu această iritabilitate nu ne rămâne decât vechea mângâiere: de nu-i una, e alta.

Deși-mi concede unele, Bresslau ajunge totuși la concluzia că, preocupat de-o inesplicabilă idee fixă, aserțiunile mele sunt din vânt. Să zicem că-i așa, dar atunci de ce ideile arbitrare ale unui sfânt curios nu escită un zâmbet de comizerațiune, ci, din contra, o furtună nepomenită de întâmpinări pasionate? Desigur numai pentru că o parte a jidovimei germane se simte atinsă prin cuvintele mele și pentru că ei ghicesc că eu n-am esprimat numai părerea mea personală, ci opinia a sute de mii de oameni. Bresslau se înșală cu totul când crede că mișcarea aceasta a fost provocată abia de la 1875 încoace de către ultraconservatori și ultramontani.

În realitate ea e mult mai veche; eu însumi am văzut-o crescând pe nesimțite de zece ani și mai bine. De mulți ani se dezbate tot mai des și tot mai aprins în conversațiile societății celei bune cestiunea cum se cade să apărăm vechea noastră datină germană contra puterii crescânde și a prezumpțiunii crescânde a jidovimei. Mulți oameni cumsecade se sfiesc și astăzi încă de-a-și da pe față opiniile lor în cestiunea aceasta, dar rezerva lor e cauzată tocmai de considerația că cele două partizi estreme ar căuta să esploateze în folosul lor particular nemulțumirea existentă, răspândită în sferele cele mai largi, și nu fiecine voiește să se espună pericolului de-a trece drept aderent al clericalilor. Mie, din contra, mi s-a părut că e bine ca asupra mișcării de azi să se rostească fără înconjur un om pe care nu-l poți ignora cu citatele din Lessing „popă netolerant“ sau „jidovul trebuie pus pe foc“.

Să nu observăm poate acea schimbare plină de consecuențe care se operează înaintea ochilor noștri? E pozitiv că numai în Berlin trăiesc aproape tot atâți evrei câți sunt în Franța. După cele mai nouă recensimente oficiale din Franța care mi-au venit în mână, locuiau în Franța 49439 evrei (ceea ce se potrivește cu totul cu indicațiile ceva mai vechi ale lui Morpurgo pe care le-am citat); în Berlin erau în anul 1875 45.464 evrei; populația evreiască a capitalei noastre e de la 1811 încoace de patrusprezece ori mai mare, pe când totalitatea locuitorilor e abia de șase ori mai mare. Și acest neam care se grămădește cu atâta putere în centrul statului nostru și al culturei noastre cuprinde în sine pe lângă o seamă de oameni onorabili și buni patrioți și o ceată de orientali pur sang, precum am descris pe unul mai deunăzi, apoi un roi de gazetari internaționali fără de patrie, apoi câțiva potentați bănoși cosmopoliți— căci casa Rotchschild cu toate câte se țin de ea nu va susține nimenea că e germană — și în fine unele elemente de-a dreptul stricăcioase societății, elemente despre semnificațiunea cărora ne dă dovezi jargonul pungașilor, atât de mult împodobit cu vorbe evreiești. Emanciparea a fost priincioasă numai pentru că a surpat orice rațiune pentru plângeri îndreptățite. Dar pe de altă parte emanciparea a îngreuiat amestecul de sânge care în toți timpii au fost mijlocul cel mai bun pentru nivelarea deosibirilor de rasă; numărul celor ce trec la creștinism s-au împuținat foarte, iar căsătorii mixte între creștini și evrei nebotezați vor rămânea pururea escepții rare pe câtă vreme poporul nostru va ținea cu sfințenie la credința lui creștină.

Evreii cată să fie mulțumitori nouăi Germanii pentru actul eliberării lor; participarea însă la conducerea statului nu este deloc un drept natural al tuturor locuitorilor, ci fiecare stat hotărăște în privirea aceasta după propria lui socotință. Dar în locul unei asemenea gratitudini vedem într-o parte a jidovimei noastre răsărind ca buruiana rea un spirit de prezumpțiune care nu se manifestă numai în mizerabila persiflare a religiei din partea unor gazetari, ci caută uneori de-a dreptul de-a micșora libertatea religioasă a majorității creștine. Din multe exemple acreditate voi cita numai unul, relatat de gazete. În Linz lângă Rin e o școală primară catolică vizitată de câțiva copii de evreu. În ora de religie, la care evreii se înțelege că nu iau parte, învățătorul s-a servit de un manual al istoriei biblice în care se zice, conform Noului Testament, că Hristos a fost răstignit fără vină de către evrei. Numaidecât capul havrei locale s-a plâns la guvern, cerând înlăturarea acelui manual pentru că escită ură și dispreț contra evreilor. Așadar în numele toleranței pitica minoritate își arogă dreptul de-a reclama contra credinței creștinilor; pentru sine însă ea cere libertate absolută. Fără îndoială că Bresslau judecă asemenea lucruri ca și mine; trebuie însă să ne ia nouă, creștinilor, a nume de rău dacă zicem că e timp de a da piept pe față unor asemenea opinii, cari, puțini ani după emancipare, aduc asemenea fructe și că trebuie a le da piept înainte de a ni se sui în cap terorismul unei spornice minorități încurajate prin lașa noastră răbdare?

Bresslau mă silește, spre părerea mea de rău, de-a accentua din nou deosebirea ce există între cele două mari rase ale jidovimei europene. El vorbește așa ca și când aș fi inventat eu această deosebire. Ceea ce am zis însă se poate dovedi cu acte din istoria legislațiunii franceze. Când se apropiau primele alegeri comunale și departamentale din epoca revoluției s-a depus în Adunarea Națională un proiect de lege care acorda tuturor necatolicilor dreptul electoral și facultatea de-a ocupa funcțiuni publice. Maury însă și Rewbell, alsacianul, au propus ca evreii să fie escluși de la acest drept, fiind prea urâți în Alsas. Adunarea decise în fine de-a admite, în legea votată la 24 decemvrie 1789, un amendament conform căruia Constituanta își rezervă de-a hotărî mai târziu asupra drepturilor evreilor. După consultări nouă se votă la 26 ianuarie 1790 o lege asupra „evreilor de la sudul Franței“. Evreii ziși spanioli — les juifs connus en France sous le nom de juifs portugais, espagnols et avignonais— dobândiră drept electoral activ. Contra evreilor germani ai Franței însă rămase în vigoare rezerva de la 24 decemvrie 1789, deși ideea egalităței stăpânea atunci toate capetele; ei dobândiră egalitatea abia prin Constituția de la 3 septemvrie 1791. Din acestea rezultă că francejii cunoșteau bine deosebirea ce exista înlăuntrul jidovimei și că evreii spanioli erau mult mai puțin urâți de către creștini decât evreii germani. Franța de sud însă e cunoscută ca țara clasică a pasiunilor religioase. Cât de îngrozitoare au fost acolo furia religioasă în curs de secole în războaiele contra albigenilor și hugenoților; în suta a optsprezecea încă s-au văzut aci atrocitățile luptelor camisarzilor și execuțiunea pe eșafod a lui Jean Calas, ba în anul 1815 încă terorismul alb domnea în țară, în Nâmes și Montpellier poporul de jos a ucis pe protestanți. Dacă un asemenea popor vestit prin fanatismul lui religios trăia mai prietenos cu evreii lui decât bonomii alsasiani, cari după felul lor german erau de mult deprinși de a îngădui lângăolaltă confesiuni deosebite și cari de o sută cincizeci de ani scăpaseră deja de groaza războaielor religioase, dacă acestea sunt așa atunci rezultă pentru noi neînlăturata concluzie că rasa spaniolă de evrei se adaptează mult mai ușor cu maniera de-a fi a Apusului decât rasa de evrei germani. Atitudinea evreilor spanioli au exercitat precum se vede mai târziu o influență priincioasă asupra poziției jidovimei din Franța toată, precum și asupra năravurilor imigrațiunii evreo-germane de mai târziu.

Nici obiecțiunile mele asupra precumpănirii jidovimei în presă nu-mi par înlăturate prin enumerarea foilor redijate de creștini. Cumcă evreii sunt foarte numeroși între corespondenți concede și Bresslau: cine însă cunoaște mai de aproape ruajul dinlăuntru al gazetelor noastre acela știe că redactorii nu prea sunt atât de neatârnați față cu reporterii lor precum admite Bresslau. Multe redacții sunt cu totul în neputință de-a se espune dizgrației corespondenților lor evrei din Paris și Londra. Apoi vine menajamentul pentru abonați. „Schlesische Zeituny“ („Gazeta sileziană“) a pierdut dintr-o dată șase sute și mai bine de abonați evrei numai pentru că îndrăznise de a-și spune de-a dreptul opinia asupra unor manifeste dovezi de prezumțiune evreiască. La urmă mai vine încă ceva: aproape toate gazetele germane își iau venitul lor curat din inserțiuni; pentru că abonamentul, la noi obicinuit atât de mic, nu acoperă nici cheltuielele; ce însemnează însă mușterii evrei pentru această branșă a întreprinderii jurnalistice poate vedea oricine dacă-și aruncă privirea la pagina a patra a foilor noastre locale. Eu însumi m-am convins pe deplin asupra tăcutei puteri sociale a evreimei strâns unite și solidare abia în săptămânile din urmă prin scrisorile multor oameni onorabili, cari mi-au exprimat sincera lor adeziune, dar m-au rugat cu multă insistență de-a tăgădui numele lor, căci nu se pot espune răzbunării evreiești. Dacă facem suma tuturor împrejurărilor acestora atunci se esplică de ce o mare parte a presei noastre liberale nu are pentru escesele sumeției jidovești nici a zecea parte măcar din critica pe care o revarsă asupra oricărui caz de netoleranță creștină.

Am spus: nu voim ca după secole de civilizație germană să urmeze o epocă de cultură corce germano-jidovească. Bresslau răspunde că civilizația noastră e deja corce. Îmi pare un joc de cuvinte. Toate popoarele moderne au drept sprijin munca intelectuală a miilor de ani cari au trecut. Civilizația noastră germană răsare, precum observă cu drept cuvânt Bresslau, din trei mari izvoare, al anticității clasice, al creștinismului, al germanismului; dară pentru aceasta nu este deloc o cultură corce, căci noi am contopit atât idealurile clasice cât și cele creștine cu însăși ființa noastră, încât ele ne-au trecut în sânge și-n carne. Nu voim însă ca pe lângă aceste trei puteri ale culturei să se adaoge o a patra, natura evreilor noi; căci ceea ce în jidovism se potrivește geniului german a trecut de mult în civilizația noastră prin mijlocirea creștinismului. N-o voim, repet, pentru c-am simțit amar deja cu spiritul nou evreiesc, opunându-se de capul lui spiritului nostru, ne duce poporul pe căi rătăcite.

În zilele așa-numitei „June Germanii“ — lucus a non lucendo — literatura noastră era stăpânită de Boerne și de Heine. Cu cât ne depărtăm de acea epocă, cu cât o privim mai în liniște, cu atât mai limpede cunoaștem că era un timp de decadență intelectuală și morală. Nici o epocă a literaturii noastre de la Klopstock încoace n-a produs mai puțin de o valoare trainică. Idei străine, radicale, abstracte pătrunseră atunci în viața noastră, o imitație slugarnică a tot ce e străin ni se propovăduia în numele libertății; și pân-n ziua de azi cele mai bune puteri intelectuale pe cari le avem muncesc spre a elibera și întoarce nația de la idealele negermane ale acelei epoce sterpe. Bresslau se-nșală când crede a găsi în scrierile lui Boerne ironia superioară a lui Pufendorf. Publicistului „Junei Germanii“ îi lipsește cu totul superioritatea, care nu se poate întemeia decât pe învățătura pozitivă: ce distanță între temeinica sârguință a lui Pufendorf și superficialitatea lui Boerne, care n-a gândit și n-a cercetat nicicând serios o cestiune politică! Ironia însă e justificată în politică numai atunci când răsare dintr-o puternică mândrie națională. Ce ironiza Pufendorf? Formele corupte ale Sfântului Imperiu, deșarta nimicnicie a statelor mici. Dar, în mijlocul celei mai mari decadențe, el nu vorbea despre nația germană decât c-o fericită mândrie, iar omului celui mai mare al timpului, marelui elector al Prusiei, el i-a ridicat un monument care va dura cât statua lui Schlüter. Boerne însă târâ pe cel mai mare german al timpului său, pe Goethe, în noroi, numindu-l slugă rimată și batjocori pe germani, numindu-i un popor de slugi, cu toată obrăznicia unui om care înlăuntrul său se simțea străin de ei. Istoria a judecat deja. Boerne e mort, ideile lui învinse, scrierile lui nu le mai citește nimenea afară de specialiști, Heine trăiește și va trăi. De ce? Nu pentru că Heine era într-adevăr o natură cu mult mai bine înzestrată decât Boerne, nu numai pentru că poezia are o viață mai trainică decât scrierile publiciștilor, ci înainte de toate fiindcă Heine era mai german decât Boerne. Operele nemuritoare ale lui Heine nu sunt acele persiflări internaționale din cauza cărora era numit „le seul poete vraiment parisien“, ci poeziile lui simțite nemțește. Astfel Loreley, copil adevărat al romanticei germane, apoi versurile De mii de ani din Grecia, care rezumă încă o dată tot ce germanii spuseseră sau cântaseră asupra frumuseții lumii elenice de la Winkelmann încoace. Heine are chiar în limba sa, ca toți autorii cei mari, o ușoară nuanță de provincialism. Goethe e franc, Schiller suab, Lessing și Fichte, oricât de deosebiți îndealmitrelea, trădează originea lor din Saxa Superioară, Heine, unde e mai puternic, e din țara Rinului, Boerne, din contra, vorbește acea limbă cultă și abstractă a gazetelor, care poate străluci și orbi, dar nu va fi nicicând într-adevăr puternică, într-adevăr germană; îi lipsește izul pământului, puterea primordială, vorbele nu se cufundă în sufletul cititorului.

Astăzi talentele sănătoase și într-adevăr însemnate dintre artiștii și învățații evrei s-au convins demult că nu pot produce nimic mare decât pe căile spiritului german, deci se poartă în consecință. Numai mediocritatea prezumțioasă se opune c-o închipuită superioritate cavalerescului Esau germanic; numai mediocritatea încearcă a introduce în sanctuarul limbei noastre strigătele de iarmaroc și păsăreasca burselor. Când ne opunem la asemenea cabazuri a elementelor rele din jidovimea noastră oameni ca Bresslau ar trebui să ne susție. O deosebire serioasă și adâncă între opiniile mele și ale lui nu pot descoperi.

Nu stă tot astfel cu scrierea polemică a unui alt coleg al meu. D. Lazarus, în dizertația sa intitulată Ce e național?, pornește de la teza necombătută că esența naționalității nu stă numai în origine sau numai în limbă, ci în neîndoielnica, via conștiință de unitate. Dar, deși vorbește c-o elocuență patetică asupra însemnătății religiei, totuși nu cercetează mai de aproape greaua întrebare dacă o asemenea conștiință de unitate e posibilă când sentimentele religioase sunt cu totul deosebite. Din contra, dumneasa admite ca ceva dovedit că toți evreii germani sunt germani în orice privință. Și de la aserțiunea aceasta ajunge la concluzia monstruoasă că: „Jidovismul e tot atât de german ca și creștinismul. Fiece naționalitate cuprinde azi mai multe religii, fiece religie mai multe naționalități“. Tăgăduiesc absolut aceasta. Nu sunt aderent al doctrinei statului creștin, căci statul e o ordine mireană și trebuie să-și exercite puterea lui c-o nepărtinitoare dreptate și față cu necreștinii. Dar fără de nici o îndoială noi germanii suntem un popor creștin. Pentru a răspândi religia aceasta între păgâni strămoșii noștri au vărsat râuri de sânge, pentru a o dezvolta și forma au suferit și luptat ca martiri și eroi. La orice pas pe care-l fac în cunoașterea istoriei patriei mă conving din ce în ce mai mult cât de adânc a concrescut creștinismul în orice fibră a națiunii noastre; necredința chiar, dacă nu degenerează în persiflaj frivol, nu e-n stare a părăsi cu totul terenul creștinismului. Idei creștine vivifică arta și știința noastră; spirit creștin trăiește în toate instituțiile sănătoase ale statului și ale societății noastre. Jidovismul însă e religia națională a unui neam prin origine străin nouă, jidovismul e în esență defensiv nu convertitor, deci prin natura lui chiar mărginit la o rasă. La dezvoltarea jidovismutui germanii n-au luat nici o parte în curs de sute de ani; ideile lui întru cât n-au trecut în creștinism n-au exercitat nici o influență asupra statului, asupra civilizației noastre. Cine susține în fața unor fapte atât de patente că jidovismul e tot atât de german ca și creștinismul comite un păcat în contra măreției istoriei germane.

Tot atât de greșită în generalitatea cu care a fost pusă e aserțiunea că fiece naționalitate cuprinde azi mai multe religii. Cele mai civilizate națiuni ale prezentului, cele din Europa apuseană, sunt toate popoare creștine.

Acea vie conștiință a unității, condiția naționalității, nu se poate de regulă forma între oameni cari gândesc radical deosebit asupra cestiunilor celor mai-nalte și mai sfinte ale vieții sufletești. Să ne închipuim numai că jumătatea poporului nostru s-ar lepăda de creștinism; nu-i nici îndoială că nația s-a desface, că s-ar risipi tot ce numim german. Lazarus nu observă deosebirea între religie și confesie; el își închipuiește că noțiunile: catolic, protestant, jidov sunt coordinate.

Deosebiri confesionale înlăuntrul aceleiași religii poate suporta o nație — deși destul de greu, precum ne-o dovedește istoria suferințelor Germaniei. Deosebirea între catolici și protestanți, oricât de odioasă s-ar ivi la lumina zilei, rămâne totuși o ceartă în familie, înlăuntrul creștinismului; noi protestanții împărtășim cu catolicii o sumă de principii de dogmatică și morală creștină. Când vitejii noștri părinți, după o luptă aprinsă, își repuneau spada în teacă și-și întindea mânile spre a încheia pacea religioasă, ei puneau regulat în tractatele lor clauzula donec per Dei gratiam de religione ipsa convenerit. De aceea nici astăzi un german creștin nu trebuie să piarză speranța că se va ivi cândva o formă mai pură a creștinismului, care să reîmpreuneze pe frații despărțiți. Coexistența mai multor religii însă înlăuntrul aceleiași naționalități se află uneori ca stadiu de tranzițiune; dar de ținut nu poate ținea, precum o dovedește istoria popoarelor apusene, decât așa, că una din religii formează regula iar eterodocșii escepția, mica minoritate. Aceasta e poziția evreilor în Europa apuseană. Popoarele creștine ale Apusului n-au devenit însă creștino-evreiești pentru că un mic număr de evrei trăiește între ele. Ele au putut să dea acestei minorități toate drepturile cetățenești și deplină libertate religioasă; dar și după emancipare popoarele sunt în drept și datoare de-a persista în mersul început al civilizației creștine, de-a păstra spiritul creștin al instituțiilor lor. Greșeala fundamentală a dizertației lui Lazarus e că oratorul nu e în stare de-a pricepe toate lucrurile acestea și ignorează cu sumeție rolul modest și escepțional care i se cuvine jidovimei în lumea culturii creștine.

Din celelalte scrieri polemice voi pomeni numai una încă, pentru că în ea se vede un târâie-brâu c-o insultătoare prezumțiune de rasă unsă cu mir creștinesc. Cine cunoaște persoanele și împrejurările din Berlin va pricepe numaidecât de ce d. Paulus Cassel s-a simțit adânc jignit prin observațiile mele asupra abuzului de reclamă a literaților evrei și de ce d-sa m-a zugrăvit pe mine cu obicinuita-i grație ca pe un „fariseu al conștiinței moderne“. Nepriceput e însă ca un preot creștin să crează a rezolva cestiunea izraelită a prezentului prin vorbele lui Hristos: „Mântuirea vine de la evrei!“ și prin prorocia nebiblică, adunată din mai multe locuri ale Bibliei. „Toate popoarele trebuie să locuiască sub corturile lui Hristos Sem.“. D. Cassel retace însă o nemica toată, că Hristos a rostit vorbele acelea înainte de ce evreii ar fi respins mântuirea și înainte de a-l fi răstignit. A spune creștinilor de azi „Mântuirea vine de la evrei“ e o mai mare nebunie decât dacă un protestant ar zice altui protestant „Mântuirea vine de la Roma“ pentru că Luther a plecat din punctul de vedere al bisericei romane și pentru că protestantismul datorește mare parte a culturii sale bisericei celei vechi. Fiece putere intelectuală tânără care învinge pe una mai veche e fiica adversarei ei. Mărimea doctrinei creștine consistă tocmai într-asta, că, răsărită dintr-un popor semitic, au învins semitismul și a devenit o biserică universală. Dacă d. Paulus Cassel ar cerceta serios scrierile marelui apostol Pavel, a cărui nume l-a primit când s-a botezat, s-ar instrui lesne asupra acestor simple adevăruri. Vază d. Cassel de va găsi auditori cu crezare pentru doctrina inventată de dumneasa despre „Hristos Sem“, pe care testamentul nou nu-l cunoaște; noi germanii creștini ne ținem de Evanghelia fiului lui Dumnezeu. Același spirit de imensă prezumțiune se vede din aserțiunea d-lui Cassel că poporul evreiesc a fost abătut de la evlavia lui prin germanii cei frivoli. Heine învățase, se înțelege, destrămarea sa morală de la acea junime germană care s-a luptat în războaiele de eliberare (contra lui Napoleon I)!

Curios rămâne că tocmai ideile acelea ale revistei mele din noiemvrie cari pentru mine erau cele mai importante nici nu sunt pomenite de către numeroasele întâmpinări. Observațiile adică asupra vinei ce-o au germanii în împuternicirea jidovimei. Prin marile vorbe de „toleranță“ și „cultură“ ne-am lăsat seduși de-a comite o mulțime de stângăcii în învățământ, erori cari amenință a corumpe cultura creștină a tinerimii noastre, și abia acum începem a înțelege că școalele simultane primare sunt numai pentru ca să nu fie „mai rău fără rău“. E un minunat lucru toleranța, însă ea presupune că omul și-a câștigat deja o convingere religioasă puternică. Un bun învățământ elementar cată să fie pătruns în toate ramurile de același spirit. A preda istorie universală unor copii cari, după felul lor copilăresc, nu pot distinge decât bine de rău și adevăr de minciună și a o preda cu toate aste astfel încât să nu jignești nici pe protestanți, nici pe catolici, nici pe evrei însemnează a juca pe ouă și nu i-ar succede nici unui mare învățat, necum modestei culturi a unui învățător de școală primară. Nimic însă nu e mai periculos pentru sufletul copilului decât fraza fără de cuprins. E datoria statului de a priveghea cu asprime ca sub firma toleranții să nu se deprinză nepăsarea pentru religie. Și în contra tiraniei cametei exercitată pe-ntrecute de către evrei și creștini statul ar putea să dea mai multă apărare decum dă cai.

Mai însemnată decât toate măsurile puterii statului va fi însă atitudinea nației chiar. Nepăsarea și greociunea noastră ar fi putut să-nvețe mult de la virtuțile economice ale neamului evreiesc. Noi, din contra, n-am fost primitori decât de slăbiciunile și boalele caracterului evreiesc. Cosmopolitismul nostru îi ieși înainte celui evreiesc, gustul nostru de critică se bucura de discursurile asmuțătoare a presei evreiești. Un popor c-o puternică mândrie națională n-ar fi îngăduit nicicând înjurăturile epigonilor lui Boerne; un popor cu datini pe deplin formate și-ar fi păzit limba cu mai multă trezvie contra barbariei gazetelor umoristice jidovești. Înainte de toate însă destrămarea fatală a vieții noastre bisericești, gustul de batjocură și materialismul multor creștini au dat vânt prezumțiunii jidovești. În sferele frivole și lipsite de credință ale evreilor e o părere stabilită că marea majoritate a germanilor culți a rupt-o de mult cu creștinismul. Va veni vremea, și poate că nu e tocmai departe, în care nevoia ne va-nvăța a ne închina, în care modesta pietate va ajunge la oarecare vază alături cu mândria culturii. La urma urmelor orice cestiune socială grea readuce pe observatorul serios la religie. Cestiunea izraelită din Germania nu se va liniști, raportul între creștini și evrei nu va redeveni pacinic până ce concetățenii noștri izraeliți nu vor ajunge la convingerea că suntem și voim să rămânem un popor creștin.

❦