[26 februarie 1880]

Unul din argumentele cele mai obicinuite ale ziarului „Românul“, pe care îl repetă de câteva zile necontenit, este că, dacă țara se află în rea stare, vina e a partidului conservator, care a guvernat-o secoli întregi, pe când d-abia vreo cinci-șase ani a putut să se bucure România de fericita oblăduire a partidului Brătianu. Argumentul este fals în mod istoric și deducțiunea absurdă. Ce se înțelege întâi prin partidul conservator și prin partide în genere? Se înțelege o grupare a unui oarecare număr de oameni politici făcând parte dintr-o Adunare legiuitoare cari se conduc de aceleași idei și cari caută a obține majoritate în țară și în Adunare pentru programul lor, spre a putea în numele acelei majorități pune în practică teoriile lor politice.

Prin urmare, pentru ca să esiste un partid politic trebuie mai întâi într-o țară o Adunare legiuitoare, al doilea, trebuie ca să fie admis principiul reprezentativ, adică că această Adunare să fie adevărat suverană, adică majoritatea ei să aibă dreptul de a indica Coroanei pe șefii săi ca guvern legal și constituțional al țării. Când într-o țară nu esista un asemenea regim se pot afla diferite opiniuni între cetățeni, diferite vederi, dar partide în înțelesul constituțional al cuvântului nici că esistă nici că pot esista. Chiar espresiunile de dreapta și de stânga, luate de la locul ce-l ocupă materialicește cutare sau cutare grup pe jețurile unei Adunări, dovedesc că n-a putut fi cestiune de partide într-o țară care nu se bucura de regimul reprezentativ și parlamentar.

A zice dară, cum zice „Românul“, că partidul conservator guvernează de secoli țara este a zice un neadevăr istoric, este a se întemeia prea mult pe naivitatea sau pe ignoranța cititorilor săi. Astfel pe nedrept „Românul“ face responsabil pe partidul conservator de astăzi de tot ce a putut fi rău în trecut.

Dar de ce, pe baza aceluiași sistem, acest ziar nu acordă atunci aceluiași partid conservator laude meritate și pentru ceea ce acel trecut a avut bun? Și se vede că acest trecut a avut și ceva bun, căci, cu toate invaziunile seculare ale leșilor, ungurilor, tătarilor, turcilor, rușilor, el a știut să păstreze o țară creștină și autonomă coborâtorilor săi, la început prin vitejia armelor și, când România a fost sleită de sânge și de puteri, prin dibăcie diplomatică și înțelepciune politică. Partidul conservator n-ar avea în fond de ce să roșească de acel trecut, de acel trecut întreg, fie din timpurile de putere, fie din timpurile de restriște; căci, la imputările ce i s-ar face de istoricii pasionați și neinteligenți, cari judecă nerozește pe oamenii trecutului cu ideile și prejudecățile timpului în care trăim, el ar putea răspunde: „Apărarea mea este că v-am transmis o țară în care puteți astăzi să vorbiți sus și tare, să scrieți și bune și rele și să insultați chiar cenușa acelora cari v-au lăsat mijlocul de a fi și a vă zice români“. Însă noi credem că nu cutare sau cutare partid poate fi mândru de acest trecut, ci țara întreagă; căci, încă o dată, a vorbi de partide politice sau în epoca lui Radu Negru, sau în epoca fanarioților, sau chiar în epoca Regulamentului Organic, este un curat anahronism.

Dar unde absurditatea se înfrumusețează și cu rea-credință este când ziarul „Românul“, punând tot acest trecut în sarcina partidului conservator, face și o distincțiune arbitrarie, imputându-i numai relele regimelor trecute și lăsând la o parte tot binele ce trebuie să recunoască că a fost și-n trecut. Cine dar are gloria acestui bine, fiindcă, după chiar spusa „Românului“, pe acele timpuri (în acele secole, cum zice) nu exista decât partid conservator? Oare era pe atunci vreun Brătianu misterios, vreun Rosetti legendar cărora li s-ar putea atribui victoriile și gloria unui conservator modest ca Ștefan cel Mare, unui reacționar împelițat ca Mihai Viteazul, sau meritele reformei lui Mavrocordat la sfârșitul veacului 18-lea?

Să aleagă „Românul“. Ori partidul conservator, care a făcut atâtea rele țării guvernând-o de secoli, caută să-și atribuie și gloria Ștefanilor și a Mihailor; ori partidul conservator fiind pe atunci un secret al viitorului, ca și partidul roșu, această glorie rămâne numai a țării și a domnielor ilustre, dar absolute, din trecut. Însă atunci este absurd de a imputa partidului conservator relele guvernelor trecute. Domniile absolute, fie pământene, fie străine, fie prin conspirații interne, fie prin intrigi și tocmeli la Constantinopol, dar toate despotice în sine-le, la cari în durata lor efemeră toți căutau să se supuie, — iată trecutul țării noastre în liniile sale generale de la Radu Negru până la Convenția de la Paris, care a stabilit la noi pentru prima oară regimul parlamentar, sistemul reprezentativ, cu supremația majorităților, cu miniștri responsabili, cu organizarea partidelor luptând pentru idei câteodată, pentru putere totdauna. De la 1859 dar s-au arătat în țară un partid conservator, un partid roșu. Până atunci desigur erau idei conservatoare, idei progresiste, idei revoluționare și oameni carii le reprezentau mai mult sau mai puțin. Însă aceste idei s-au grupat și s-au disciplinat numai de la 1860, de când cu Convenția care, cel puțin în teorie, a admis ca guvernul să fie icoana majorității țării legale și a invitat diferitele idei a se formula pentru lupta legală, diferitele individualități a se grupa în partid.

De la acea epocă avem să ne întrebăm care este partidul care a guvernat mai mult țara și cui se poate imputa starea socială și economică ce de la 1859, și în special de la 1866, a fost rezultatul sistemului introdus atuncea și urmat cu câteva zdruncinări și modificări parțiale de 21 de ani încoace.

În scurta perioadă a Convenției, de la 59 până la 64, și înaintea Unirii efectuată la 63, partidul liberal n-a fost deloc exclus de la putere; în Moldova au fost ministere liberale sub prezidența d-lui Cogălniceanu și a răposatului Panu; în Muntenia a fost prezident de Consiliu d. Ion Ghica și, o clipă numai, d-nii Golești, Brătianu și Rosetti. Scurtă a fost prezența acestor din urmă la putere. Domnii Panu, Cogălniceanu și Ghica erau persoane cari, prin funcțiunile ce ocupaseră mai înainte, aveau nu numai experiența, dar și cunoștințele necesare pentru a li se fi putut confia cârma țării; pe când zișii liberali de dincoace de Milcov, cari-și făcuseră educația lor politică între conspiratorii cosmopoliți Mazzini, Blanqui și Proudhon, în scurtul timp cât au ocupat puterea au dat probe de o incapacitate atât de crasă încât n-au putut să se mănțină la putere mai mult de câteva luni; cu toate că d. Rosetti dedese lui Cuza Vodă epitetul de sublim, se vede că această apreciare n-a fost reciprocă.

În cei 14 ani ai domniei actuale conservatorii au guvernat vreo cinci ani, roșii vreo șase și ceilalți trei ani au fost împărțiți între guverne mixte sau incolore, precum guvernele Ioan Ghica, Dimitrie Ghica, Cogălniceanu, Alexandru Golescu etc. Un minister curat conservator a fost numai ministerul de la 1871 până la 1876 al d-lui Lascar Catargi.

Am putea număra și ministerul d-lui Epureanu din 1870, dar, fără a aduce aminte că acest minister a ținut numai zece luni, vom spune numai că, având în fața lui niște Camere a căror majoritate îi era contrară, a fost cu totul redus la neputință.

Cinci ani dară a guvernat partidul conservator țara din 14 ani ai domniei lui Vodă Carol; restul timpului guvernul a fost în mâinile radicalilor curați, ca de la 1867 la 1869, ca de la 1876 la 1880, ceea ce face deja șase ani de domnie, sau în mâinile unor ministere intermediare precum Ion Ghica-Al. Golescu, sau Dimitrie Ghica-Cogălniceanu.

Nu vom aduce aminte că sub ministerele radicale s-au grămădit asupra țării toate sarcinile și toate angaralele. În treacăt vom aduce aminte concesiunea Strusberg și Offenheim, împrumutul domenial contractat pentru a stinge datoria de 40 milioane moștenite în cea mai mare parte a ministerului Brătianu din 1867 și 1868, și celelalte. Astea au fost sarcinele primei domnii. La a doua împărăție vom avea să lichidăm: 1) sarcinele războiului de peste Dunăre, 2) hârtia monedă ca de vreo 30 milioane, care și dânsa este un împrumut deghizat, 3) răscumpărarea căilor ferate cu sarcinele ei cele nouă, 4) o datorie flotantă în bonuri de tezaur, a cărei țifră încă nu se poate preciza, dar care de bună seamă va fi însemnată în fața deficitului bugetar a anului trecut și viitor.

Conservatorii au avut totdeauna nenorocirea d-a veni la putere după fapte împlinite și, în loc de a guverna după ideile și principiile lor, și-au sleit forțele și inteligența ca să remedieze o situație compromisă de predecesorii lor, să plătească datorii angajate, să impună dări pentru a umplea goluri făcute de alții, să facă convențiuni aproape silite pentru a suplini lipsele și greșalele unor angajamente deja luate. Și când misiunea lor de reparațiune era aproape sfârșită, când puteau să întrevază momentul de a aplica niște principii sănătoase și, după lichidarea unui oneros trecut, să se ocupe de un viitor mai bun, fatalitatea aducea iarăși la putere pe radicali, cari reîncepeau administrația lor dezmățată și risipitoare.

Dacă noi ne-am preocupa numai de interesul de partid și n-am prevedea că dezastrele financiare și economice ce amenință țara au să cadă mai mult asupra celor nevinovați decât asupra celor vinovați, am putea sta nepăsători în fața operii de distrugerea ordinii politice și economice întreprinsă și continuată cu atâta stăruință de către puternicii zilei. Situația însă e prea gravă ca să nu denunțăm țării pe aceia cari sunt adevărații vinovați și, plini de încredere în simțul deșteptat al tuturor oamenilor de bine, credem că lumina va crește mereu până ce adevărul se va deosebi de minciună.

❦