[27 iunie 1880]

Între advocații din Austria se manifestă de curând o tendență de reformă reacționară de o mare importanță.

Într-adevăr în Austria, înaintea erei constituționale, ba chiar până acum doisprezece ani, până la 1868, advocații erau numiți direct de ministrul de justiție. Se-înțelege că numirea era legată de însemnate condițiuni. Dreptul în Austria e un studiu greu, examenele sunt numeroase și stricte; și, pe când tinerii ieșiți din universități găseau lesne primire atât în justiție cât și în administrație, unde după o scurtă praxă gratuită se numeau judecători, aceia dintre tineri cari ar fi voit a se consacra praxei de advocat erau obligați d-a fi atașați ani mulți în biuroul unui advocat recunoscut și abia după un timp îndelungat ajungeau în fine a se stabili în mod definitiv și de capul lor, în urma însă a unei numiri din partea Ministerului Justiției, cea din urmă măsură de precauțiune contra abuzurilor, din nefericire atât de dese, cari se pot întâmpla în exercițiul acestei profesiuni.

Curentul ideilor liberale a sfărâmat toate aceste bariere, advocatura a devenit liberă și supusă aceluiași principiu a concurenței ilimitate la care sunt supuse cele mai multe ramuri de muncă omenească.

Dară și aci s-a dovedit că ideea unei absolute libertăți individuale, dar mai cu seamă ideea concurenței limitate, aplicată la sfere cari prin natura lor n-o suportă, n-aduce decât rău. Perspectiva unui câștig lesnicios a atras o mulțime de lume tânără în acele sale a vechilor universități în cari se stabileau distingerile subțiri între paragraf și paragraf, ba chiar între cuvânt și cuvânt, advocații fără de pricini se înmulțiră peste măsură, deci se vede că începură a căuta pricinile cu lumânarea, începură, după cum au dovedit mai multe cazuri, a se ocupa cu tranzacțiuni de-a dreptul maloneste; sărăcia, sarcina familiilor, grijile vieții făcu ca o parte a clasei căreia-i e încredințată tocmai apărarea justiției să alunece pe căi contrarie justiției. Prin mulțimea concurenților pe acest teren, câștigul, departe de-a mai fi lesnicios, devine greu și începu să alunece pe căi ilicite.

Nu trebuie a se uita că în genere activitatea aceasta de vecinic comentator a unor texte pozitive deprinde inteligența cu sofisme. A apăra azi un lucru pe care mâine îl vei combate — în alt caz se-nțelege — a apăra o cauză nedreaptă simțind bine că este nedreaptă, a-și răzima adesea dreptatea pe mancuri de formă, nu pe instinctul înnăscut al justiției, iată poate în majoritatea cazurilor clina periculoasă în care se mișcă inteligența individului în această carieră. Dar dacă acest pericol e în chiar ocupațiunea aceasta, cu cât se mărește el când se combină cu nevoia, căci nevoia e sofistul cel mai mare de pe pământ. La alte profesiuni escesele nevoii peste marginile legilor sunt oprite prin teama unei puteri nedefinite bine, prin teama de urmările unor legi necunoscute în amănunțimile lor, prin frica de pedepse. Deodată însă cu cunoștința legilor penale advocatul are cunoștința deplină, caz cu caz, a tuturor pericolelor ce l-ar amenința din partea justiției în caz de abatere. Astfel el are putința de-a le călca, ocolindu-le, păzind formele și nu cuprinsul legilor, căci justiția formală este ceea ce se caută în tribunale. Deci neputința de-a se hrăni în mod onest conduce la acte incorecte moralicește cari, făcute însă cu paza formală a legilor, scapă de mâna justiției omenești.

În interesul tuturor este desigur existența unei clase de advocați; ea este un membru neapărat în organismul justiției.

Dar pentru ca această clasă să poată fi onestă, de caracter, cultă, pentru ca, înainte de toate, să n-aibe nevoie nici de-a apăra cauze injuste, nici de-a aluneca pe căi de-a dreptul imorale, trebuie ca existența ei să fie pe deplin asigurată.

Care este acum mijlocul la care gândește baroul din Austria pentru a asigura necoruptibilitatea și cultura clasei?

E același de care se bucură farmaciile. Fiindcă materiile chimice ce se cer pentru confecționarea medicamentelor trebuie să fie de calitatea cea mai bună posibilă, pentru că aci nu poate fi vorba de înlocuirea materiei cerute prin surogate sau prin materie de calitate mai proastă, deci principiul concurenței nu încape în mod nelimitat pe acest teren, de aceea s-a stabilit cu drept cuvânt ca într-un oraș oarecare nu pot sta alături decât cutare ori cutare număr de farmacii.

Existența farmacistului fiind asigurată, câștigul mic sau mare, însă suficient în orice caz, fiind sigur, el nu va fi silit să dea lucruri false în locul celor adevărate pentru a susține concurența altora. Deci există un număr fix de farmacii.

Tot astfel advocații din Austria cer ca guvernul să fixeze pentru fiece oraș un număr hotărât de advocați și numai în limitele unui asemenea număr să se poată înmulți clasa apărătorilor dreptului. Având existența asigurată, înlăturându-se pericolul unui proletariat de advocați și existând încolo depline garanții pentru cultura suficientă a fiecăruia nu vor mai exista nici relele la care a dus înmulțirea acestei clase.

Acest curent al opiniei publice în Austria e foarte instructiv pentru noi, căci, afară de Ungaria poate, nu credem să mai existe o țară în lume care să fie atât de bântuită de ambițiile explicabile, însă nejustificate, de dorințele de câștig ilicit a unui numeros proletariat advocățesc ca România. Această clasă mai cu seamă s-a înmulțit atât de tare încât de nevoie solicită până și catedre la școale teologice, așa că nu ni se pare departe momentul în care vor solicita dreptul de-a se face — pentru o leafă oarecare — egumeni de mănăstire și episcopi.

Numerus clausus, număr închis, determinat, iată numele acelei măsuri legiferate pe care o cer oamenii în Austria.

La noi în țară, unde cel din urmă absolvent al Facultății de Pisa se simte chemat a deveni deputat și ministru, unde tocmai partea cea rea, cea slabă, proletariatul advocățesc a pus mâna pe Parlament și pe guvern, prefăcând statul în proprietatea unei societăți de esploatație, nu credem că s-ar putea ivi vrodată de la sine cererea unui numerus clausus.

Grație d-lor Rosetti-Brătianu tot ce e putred în societatea română are pururea putința de-a pune mâna pe cârma statului și, grație acestei putințe, numărul celor ce pretextează a-și fi făcut o misiune din apărarea justiției, în loc de-a scădea, promite a se înmulți pe zi ce merge. Sute de tineri emigrează în fiece an în străinătate, prin facultăți oculte, pentru a se întoarce având drept știință deprinderea de-a încurca texte clare și de-a face din alb negru și din negru alb. Pe de altă parte morala nu tocmai temeinică a unei societăți cuprinse de frigurile tranzițiunii formează în România o anume atmosferă în care cavalerii de industrie și negustorii de vorbe goale pot face treburi.

Poate să vie și timpul în care să-i fie rușine societății române de-a se lăsa condusă de un proletariat al condeiului care din întunecarea adevărului își face o meserie, dar acel timp nu ni se pare aproape. Un popor care îngăduie crime fățișe ca scabroasa afacere care în orice altă țară ar fi condus la demonstrații zgomotoase, un popor care îngăduie ca un Senat să spele, printr-un vot de trecere la ordinea zilei, afaceri numite scabroase de către chiar acel ce era implicat în ele, un asemenea popor va purta încă mult timp jugul frazei și al exploatării, impus de un proletariat fără nici o importanță civilizatorie.

❦