[26 iunie 1880]

Este admisibil într-o țară constituțională ca o criză de cabinet să se perpetueze în infinit? E prea adevărat că toți oamenii noștri de stat sunt geniali, că aceleași ilustre personaje pot trece din resort în resort aducând aceleași mari servicii patriei; e incontestabil de ex. că d. Câmpineanu unește gravitatea omului de finanțe cu fineța și vastitatea diplomaților europeni; nu e tăgăduit asemenea că d. I. Brătianu se pricepe și la ale războiului și la ale administrației politice, financiare, juridice, agricole ș.a.m.d., încât într-adevăr nu e ramura de știință omenească, începând de la astronomie și sfârșind cu cultura viței, pe care prezidentul Consiliului nostru de Miniștri să n-o priceapă din fir în păr, cu toate acestea umilita noastră părere e că aceste ilustre personaje sunt prea exigente față cu inteligența lor înaltă și cu vasta lor putere de muncă, că prea se-ncarcă cu activități diverse, încât uneori ne e teamă ca nu cumva să-i pierdem prin prea marea osteneală ce și-o dau în afacerile statului. Și, oricine ne-o va concede, ar fi păcat de asemenea odoare!

Închipuiască-și cineva de ex. că România ar fi lipsită de posibilitatea de-a se fi înzestrat cu Strousberg, că ea ar fi fost lipsită de fericirea de-a fi administrată de mucenicul Simeon, că epizootia și foametea n-ar fi bântuit țara, că nu se făcea vestita rectificare de graniță în minus, atât de apărată de „Românul“, că nu se încetățeneau evreii, că nu se făcea așa cum s-a făcut banca serurio-națională, în fine mai gândească-și cineva și adânca nenorocire de-a nu avea gardă națională și lipsa de ocazie pentru cocoșați și strâmbi de-a parada în public în calitate de generali sau coloneli ai gardei, și tabloul nenorocirii României e gata. Câteșișapte marile fericiri ale Egipetului din vremea lui Moisi ne-ar fi lipsit cu totul dacă Dumnezeu, în adânca sa prevedere, nu ne dăruia, pentru faptele noastre bune și pentru virtuțile noastre, pe-un d. Brătianu sau item pe un d. Câmpineanu. Culmea nenorocirilor ar fi fost însă dacă însuși El, reversibilul, ar fi aflat o altă întrebuințare în economia naturii decât aceea de-a deveni conducător al României. Acea altă întrebuințare pe care natura ar fi putut-o face de acești onorabili domni e o temă demnă de discutat pentru istoriograf, iar, când nuanța roșie se adâncește în purpura Mihălescu-Chirițopol-Simulescu, tema devine interesantă chiar pentru jurisconsulți, mai ales dacă aceștia nu vor fi cumva din școala preageneroasă a italianului Beccaria și n-ar avea o aversiune prea pronunțată în contra culturii cânepei.

Drepți precum suntem, nu putem așadar uita cât de multe fericiri ar fi lipsit României dacă epoca noastră nu era înzestrată cu roșii în genere, cu d-nii Rosetti-Brătianu îndeosebi, și un sentiment de compătimire față cu martiriul — îndealtmintrelea lucrativ — al acestei serii de oameni providențiali ne face să găsim că prea se-ncarcă cu multe afaceri, că cumulul este chiar un principiu de viață al lor. Această încărcare nu se poate însă întâmpla decât în detrimentul altor activități științifice și economice, cărora li se dedă teoretic și practic onorabilul Carada bunăoară.

De ce d. Brătianu nu-și complectează odată cabinetul?

Îi lipsesc oameni? Noi știm că d-nii Chițu, Giani, Fleva ș.a. atâta așteaptă, ca să intre în posesiunea unor portofolii cari li se cuvin de drept. Faimosul Serdaru, care și-a complectat studiile de economie politică în Rusciuc, n-ar refuza, după cum se zice, într-un mod absolut portofoliul finanțelor, mai cu seamă în vederea celor opt milioane ale Rusiei, căror din pământ, din iarbă verde ar ști să le dea de urmă și să le facă pe fel.

Oare partidul roșu să nu fie capabil a guverna singur țara? Cum? Domnia virtuții și a moralității nu a pătruns încă atât de adânc în păturile societății românești încât un guvern pur roșu să fie posibil? Pân-acum știam că, din cauza gingășiei de distincție pe care o făcea reacțiunea între om și om, înconjurând de ex. Academia Văcăreștilor cu o deosebită gardă de onoare, cabinetele erau mai greu de compus; dar de când Senatul s-a însărcinat a spăla afaceri scabroase, de când garda de onoare a devenit de prisos, de vreme ce se șterg acele distincții gingașe de reacționară memorie, credem că nu va mai exista pentru d. Brătianu nici o greutate întru compunerea cabinetelor sale. N-are decât a despopula Academia sus-amintită și pe loc se completează și administrația drumurilor de fier, și directoriul Băncii Naționale, și numărul de șapte al consiliarilor întru cele bune.

Auzim că d. Brătianu e așteptat în Moldova ca să pescuiască miniștri. Noi îi dorim izbândă deplină, căci, pe cât Moldova dispune de personalități potrivite cu misiunea ce voiește a le-o încredința d. Brătianu, ea sărmana e desigur gata de-a se dispensa de ele. E drept că pe acolo Mihăleștii nu prea cresc pe toate cărările. Trebuie un ochi deprins, ca al d-lui Brătianu, ca să-i descopere într-o lume în care Chirițopulo e un mit și Simulescu o legendă din veacul de aur al fanarioților; dar ce nu poate buna-voință și iubirea de patrie? Ceea ce pentru noi ar fi greu pentru d. Brătianu va fi ușor.

D. Brătianu nu e în poziția delicată a lui Diogen cu vestita sa lampă. D-sa nu caută oameni, deci să sperăm că va reuși în căutarea sa.

❦