[28 mai 1880]

În ședința Adunării de la 15 fevruarie 1863, prezidată de d. P. Mavrogheni, răposatul C. Crețulescu a caracterizat printr-un discurs starea societății române, a cării însutită înrăutățire e cea actuală.

La ordinea zilei era o adresă cătră tron, la care Crețulescu a propus a se adăoga următorul pasaj:

E drept a recunoaște că obiceiul înrădăcinat în clasele cele comparativ mai luminate ale societății noastre, de-a dezdemna orice altă profesiune și de-a se îmbulzi în aceea a serviciului public, a adus concurența ce-și fac cetățenii în această carieră la un grad funest moravurilor noastre publice, astfel încât ea ar putea zădărnici orice încercare de serioasă îmbunătățire din partea unui guvern luminat și cu intențiuni sincere.

Totuși Adunarea deplânge că guvernul Măriei Tale, nu mai puțin decât acelea ale predecesorilor Măriei Tale, departe de-a cerca a combate acest defect al moravurilor noastre, care este una din cauzele principale a paraliziei societăței noastre, nu a făcut decât a-i favoriza dezvoltarea, întorcând-o în folosul lor ca pe un mijloc legitim de conservațiune a lor.

Azi nu se mai găsește nimeni să propună un asemenea amendament la o adresă cătră tron, deși acest pasaj ar trebui repetat regulat de câte ori reprezentațiunea națională are onoarea de a fi în contact cu Coroana. A rămas ca cuprinsul cam apătoșit al acestei formule a decadenței neamului românesc să serve de pretext sau de scuză unor nestatornicii oarecari.

De când a-nceput însă acest rău cumplit să bântuie țara? Germenele e fără îndoială în timpul fanarioților. Un Domn fanariot venea c-o pătură de slujbași culeși de pe ulițele Țarigradului, altul cu altă pătură, încât totdeuna se aflau în țară câte două trei serii de oameni gata de-a servi statul, sau mai bine pe sine, pururea de trei patru ori pe atâția pe câte funcții existau în genere. Sub domniile naționale vechi nu era așa. Boierii mari și mici ai lui Alexandru cel Bun îi găsim aceiași în documente în curs de treizeci de ani, apoi îi regăsim sub fiii săi, Ștefan și Ilie, precum și cu mult mai târziu, până sub Ștefan cel Mare.

Boierii lui Ștefan cel Mare sunt aceiași sub Bogdan, sub Ștefan cel Tânăr până la Petru Rareș. Cincizeci, șaizeci de ani de-a rândul întâlnim aceleași nume în documente, nume cari mai târziu deveniră clasice, meritând prin puținătatea și lustrul lor să ia în fața lui Dumnezeu și a lumii răspunderea pentru soarta țării. Această mână de oameni a și fost aceea sub auspiciile căreia s-au întins Țările pân-în Nistru, pân-în Varna, dincolo de ținutul Vidinului, în Făgăraș și Amlaș, în Pocuția și Podolia, la Bistrița ardeleană, și tot acelei mâne de oameni datorim existența de acum a Țărilor.

Răul inaugurat sub fanarioți devine însă și mai acut sub Regulament, căci, deși această legiuire a adus în multe privinți bine, în această una privință ea a prefăcut vechiul stat oligarhic cu servicii gratuite în stat biurocratic cu servicii plătite cu bani. La funcțiile statului începu a se grămădi democrația română în începuturile ei, căci acestea dădeau toate drepturile în schimbul adâncelor 40 de semne ale alfabetului cirilic.

Iată dar ce zicea C. Crețulescu în privirea aceasta:

Comparând societatea noastră cu acele bine organizate și bine guvernate, găsesc o mare deosebire în compunerea lor. Acolo, ca și la noi, în Susul clasei cu inteligența puțin cultivată, clasă puțin simțitoare la purtarea guvernului, se află o altă clasă inteligentă care, prin opiniunile sale, ia o parte foarte mare în a forma aceea ce se numește opiniunea publică.

Este însă o mare deosebire în compozițiunea acestei clase din alte țări de aceea ce este la noi.

Acolo ea se compune din oameni independenți de guvern, cari găsesc mijloace de a-și câștiga hrana vieții, de-a căpăta considerațiune și chiar celebritate istorică prin profesiuni cu totul altele decât acele plătite de buget. Una din acele clase e clasa industrială. Nu vorbesc de clasa industrială cea de jos, care-o avem și noi și în care nu se cere decât foarte puțină cultură, ci vorbesc de acea clasă industrială unde se cere multă cultură, multe cunoștințe. Apoi e clasa comercială care e foarte numeroasă; apoi oamenii de litere, oamenii de știință, oamenii de arte, cari sunt asemenea foarte numeroși. Să luăm numai cataloagele espozițiunilor pentru operele de artă și vom vedea numărul oamenilor consacrați la arte, deși artele sunt într-o mică proporțiune cu celelalte profesiuni. Asemenea și cu oamenii de litere și de științe.

Vin'acum să vedem la noi: în opozițiune cu acele feluri de profesiuni ce avem? Vom vedea că nu avem decât oameni ce nu pot trăi decât din bugetul statului, cari nu pot căpăta nici cele necesarii pentru viețuire, nici o considerațiune oarecare decât prin servicii ale statului. E industrie la noi, însă o industrie de jos, așa încât oamenii ce-o profesează sunt oameni neculți și nu se pot compara cu oamenii de industrie a altor societăți. La noi toate industriile în susul acelora de zidar și dulgher (cari sunt exercitate de români) se exercită de străini. Toate industriile mai nobile precum ceasornicărie, bijuterie, zugrăvie, chiar acea puțină care o avem pe acești pereți, croitori, confecționarea a tot ceea ce avem pe noi, le datorăm la o samă de unguri și germani. Acestora fără îndoială le suntem datori mulțumire, căci au venit și ne-au adus servicii folositoare; căci, din celelalte națiuni, câți au venit la noi nu au putut să ne fie de folos decât cu plata din buget. Iată dar că nu avem români industriali.

Să venim acum la comerț și vom vedea că între români sunt prea puțini comercianți. La noi tot comerțul superior e în mânele străinilor; comerțul ce-l fac românii e acela care nu cere nici o cultură, nici o inteligență. Dacă vedem în comerțul mai înalt câte un român el își exercită profesiunea sa până să se prezinte ocaziunea de-a putea ocupa vreun post al statului și atunci îndată își închide biuroul comercial și se face funcționar. Cât pentru oamenii de litere pot să zic că noi nici nu-i avem; căci, deși sunt câțiva, sunt prea puțini și putem zice că și aceștia mai că n-au putut trăi decât din bugetul statului. Asemenea și artiștii și toți ceilalți.

Când în alte state aceste clase, cari fac opiniunea publică, sunt independente, la noi ele nu pot trăi decât din bugetul statului. Nu fac nici o imputare nimănui; și eu, când eram tânăr și puteam lucra, am trăit tot din bugetul statului. Dar aceasta e cauza că nu se poate face nici o îndreptare în țara noastră. Am văzut câte guverne s-au succedat la noi, și aceasta nu numai de câțiva ani, ci chiar de pe la 1834.

Necontenit am văzut un guvern răsturnându-se de-o parte a națiunii, care parte răsturnătoare venea cu o sinceră dorință de a îmbunătăți starea țării. Dar în van, căci nu putea face nimica. Atunci se scula un alt partid, tot cu aceeași idee, că guvernul actual nu voiește a stârpi relele, și când venea la putere iarăși nu putea face nimic. Vedeți dar că încă demult se încearcă ceea ce se încearcă și acuma; și cu toate acestea am mers tot rău. La națiunile bine organizate guvernul e responsabil, adecă-și atrage deosebite consecuențe când purtarea lui e bună, deosebite când purtarea lui e rea. Pricina e că acele clase de cari am vorbit, ca unele ce nu au nici un interes direct de guvern, sunt nepărtinitoare. Interesele acelei clase sunt interesele generale și naționale, spre exemplu interesul ca justiția și administrația să fie bune și să chezășuiască viața, onoarea și averea oamenilor; interesul ca drepturile țării să nu fie călcate de străini. Îndată ce un guvern împlinește aceste condițiuni el este susținut; oricine ar fi persoanele cari ar compune guvernul, pentru acea clasă e indiferent. Astfel, oricare partid vine la guvern e nevoit a face bine, căci altfel acea clasă-l dă jos.

La noi nu e așa, fiindcă acea clasă luminată de care vorbim, pe lângă interesele țării, mai are și alte interese de guvern: interesul de-a avea mijloc de viață, interesul de-a căpăta distincțiune, cari nu pot fi mulțumite decât prin meserii retribuite de bugetul statului. Deci să vorbim drept și să mă pun chiar eu în locul lor, cât de bun să fie un guvern, pentru mine e rău dacă mă lasă la o parte (Aplauze).

Vedeți dar cât e de puțin silit un guvern la noi a administra bine, căci orice guvern, oricât de bine ar administra, întotdeauna va avea dezaprobarea acelora cărora n-a putut să le facă loc în buget și iarăși, oricât de rău ar administra, va avea susținerea oamenilor cărora le face părticică în buget. E cam dur de a zice aceste adevăruri, însă trebuie să arătăm răul, căci de aci decurge că guvernul e silit să creeze posturi ca să mulțumească pe mai mulți. Și la noi orice guvern pune de obiect mai întâi conservațiunea sa și apoi vine binele public; prin urmare instinctul de conservațiune îl îndeamnă ca beneficiul din buget să-l dea acelora ce-l susțin fără nici o altă considerațiune.

Aceasta e sorgintea răului, din puntul de vedere al administrațiunii țării. Pe urmă, din punctul de vedere al amorului-propriu național, veți găsi că acele profesiuni ce compun în alte țări clasele luminate, precum industria, științele, artele etc., acelea singure constituie civilizațiunea. O societate în sânul căreia aceste profesiuni nu sunt exersate nu se poate numi o națiune civilizată.

Nu voi mai abuza de timpul și de răbdarea Adunării ca să dezvolt o teorie, care poate fi neplăcută, că o națiune nu se poate numi civilizată decât numai când în sânu-i să exercită profesiunile de care am vorbit. Nu pot însă tăcea că mă văd umilit în sentimentul meu de român când văd că sunt societăți născute de 30 de ani încoa, și în sânul lor e industrie și comerț și mâne vor număra încă literile, științele și artele.

Noi însă, cari viețuim de 18 secoli, avem încă să începem ca să intrăm pe calea culturei. Eu cred că, până nu vom ieși din făgașul cel vechi de a trăi numai din bugetul statului, nu am făcut și nu vom putea face nici un pas înainte. Pentru mine îmbunătățirea instituțiunilor este o condițiune secundară la civilizațiune, pentru că cunoaștem țări care au legi și instituțiuni defectuoase, unele chiar monstruoase, și care au fost și sunt civilizate.

Acum sub punctul de vedere al efectului ce are starea societății asupra moravurilor: moravurile publice nu pot fi decât rele în mijlocul unui proletariat boieresc. Inculp mult guvernele pentru această nenorocire, căci nu și-au dat osteneala a căuta un remediu. Am băgat de seamă că oamenii noștri de stat — poate că eu sunt înșelat și îmi cer iertare dacă nu am înțeles bine părerea dd-lor — atribuie de multe ori unor vițiuri ale instituțiilor și lipsei de legi relele ce trebuie atribuite năravurilor. Am băgat de seamă că de câte ori se face un abuz ne atingem de lipsa de legi. Părerea mea este că chiar cu legile noastre greșite de astăzi am fi de o sută de ori mai bine dacă năravurile ar fi mai bune.

În una din ședințele trecute d. Cogălniceanu zicea că legea din Moldova care pedepsește pe funcționarii publici cari comit abuzuri este de neajuns, căci prevede pentru funcționarii prevaricatori pedepse prea mici. Spre dovadă ne-a spus că d-lui a trimis înaintea judecății 50 de funcționari, cari au fost toți dezvinovățiți. Vedeți însă că acest exemplu dovedește nu că legea pronunță pedepse mici, ci lipsa de moralitate a tribunalelor. Cred dar că, dacă vom observa bine, vom vedea că răul provine mai mult din lipsă de moralitate decât din a legilor, precum o susțin oamenii noștri de stat. Am avut și noi un caz grav de asemenea natură. Nu voi să citez persoana, dară vă spui că am cunoscut un funcționar public care a sfeterisit bani ai statului și astăzi încă se folosește de dânșii; aceasta nu din cauză că lipsesc legile, ci pentru că lipsește moralitatea. Iată dar cuvintele pe care m-am bazat când v-am propus acest amendament.

Din cele de mai sus se vede că aceste vechi adevăruri n-au încetat a fi tot atât de actuale astăzi; sunt amplificate însă prin sistematica creare de sute și iar sute de funcțiuni noi, la băuturile spirtoase, la tutunuri, la drumul de fier și în curând la noua Bancă de Scont și Circulație. Elementele independente din țară devin din ce în ce mai puține alături cu elementele oficioase și semioficioase, și se-nțelege că în același grad scade neatârnarea de caracter și libertatea adevărată. Dar meșteri în sistematizarea și răspândirea oarecum epidemică a acestei boale sociale sunt roșii, cari într-adevăr vor ajunge la idealul Paraponisitului lui Alexandri, de-a face din toți românii funcționari ai statului — esceptând reacțiunea, se-nțelege.

❦