[29 aprilie 1880]

În numărul nostru de vineri, 25 aprilie, ne-am permis a reproduce din „Indépendance belge“ o corespondență cu data 13 aprilie stil nou, tratând despre un eveniment ce se petrecuse înainte de 25 de zile, cu noutăți învechite sau pripite, corespondență a cărei însemnătate nu consistă de loc în indicațiunile materiale ce le făcea, al căror adevărat descurs publicul îl cunoștea din zilnica citire a gazetelor, ci în aprecierile pe cari le făcea corespondentul. Un en-tete, cum se zice în limbajul gazetarilor, de 4 ½ linii, singura lucrare proprie pentru care redacția „Timpului“ poate fi răspunzătoare, zice următoarele:

Asupra lucrurilor ce se petrec la noi „L'Indépendance belge“ primește amănunte cari desigur vor spori stima de care ne bucurăm în străinătate.

Atâta-i tot. O ușoară ironie, îndreptățită desigur în țara minunilor, ca să nu zicem a Costineștilor și Pătărlăgenilor sau a d-al de Dimanci etc., precum obicinuiau a zice confrații de la „Presa“ pe când erau în opoziție. Deie-ni-se voie a releva în treacăt un lucru. Roșii — sau, ca să-i numim cum vor — „partita liberală“ n-are oameni; de câte ori îi trebuiesc cată să-ntinză mâna într-altă parte. Nimeni nu zice d-alde Boerescu, d-alde Cogălniceanu, d-alde Vernescu — toți însă în țara aceasta zic Fundeștii, Pătărlăgenii, pentru a arăta că nomen eorum legio, că nu se deosibesc prin nimic de mulțimea muritorilor nici prin talent, nici prin știință, nici prin avere, c-un cuvânt prin nici unul din elementele cari-l fac pe om propriu de a lua asupră-și responsabilitatea intereselor generale. N-avem ce-i face, așa este. Ne pare rău și pentru partidul roșu — sau liberal cum își zice —, ne pare rău mai cu seamă pentru țară, căci cultură, talent, avere, mărime de caracter sunt lucruri esențiale, cari trebuiesc să fie reprezentate în măsură mare într-un partid politic. Când „Românul“ încerca și el să-și bată joc de partidul conservator cita pe Temelie Trancă sau pe popa Tache. Ei bine, acești doi cetățeni n-au fost nici deputați, nici miniștri, nici membri în consiliul comunal măcar sub conservatori; dar câți de teapa și înălțimea lor culturală vedem astăzi în Parlamentul liberal! Nomen legio.

Nu zicem că n-ar fi și în partita liberală bărbați cu stofă, de nu de oameni mari de stat, dar cel puțin de oarecare seriozitate politică. Dar sunt puțini, estrem de puțini, și la aceasta sistemul e de vină. Cine face din d-nii Carada și Costinescu oameni de stat, însărcinați a trata afaceri de sute de milioane, pierde în mod absolut dreptul de-a apela la oameni de-o autoritate oarecare. Acești doi d-ni pot fi cum poftesc, buni sau răi, inteligenți sau nu; împrejurarea că nu pot dovedi nici un fel de studii făcute regulat în vreo școală din lume, apoi aceea că pân-acum n-au avut — haide, fie — ocazia de a-și manifesta adâncimea calităților înnăscute, toate acestea-i fac în ochii publicului mare, dar mai mult încă a publicului mic de oameni cunoscători, cu o cultură temeinică, să joace un rol problematic. Apoi numai cu fraza că sunt espresiunea națiunii nu se-ncălzește nimene. Într-o societate veche am fi putut aștepta ca asemenea domni să-și cunoască prin ei înșii puținătatea lor, la noi, din contra, serii întregi de asemenea domni primejduiesc citirea „Monitorului“, căci deodată ce te pomenești că sunt însărcinați cu cine știe ce afaceri diplomatice, financiare, tehnice etc.

Noi regretăm de multe ori — o spunem sincer — de-a fi prea aspri cu adversarii noștri politici, căci, adevărul vorbind, nu ei sunt de vină, ci sistemul, această lipsă absolută de control, această atârnare a tuturor intereselor țării de voința personală a unui vizir, pospăit cu forme constituționale al căror cuprins e falsificat. Sistemul vicios le dă vânt și n-avem decât a deplânge neperfecțiunea naturii omenești, care se lasă a fi amăgită de forme goale și care crede că dacă i-a căzut în sân, printr-un sistem vicios, o însărcinare mare, domnul respectiv e totodată un om mare. Suntem noi oare de vină dacă adevărul curat, spus neted, e deja o injurie? Ne propunem câteodată a fi foarte urbani — ce folos? Adevărul simplu, descoperirea simplă a neștiinței și a mărginirii multora din partidul de la putere este deja o atingere. Cauza e simplă. Nu sunt oamenii la locul lor, nu sunt ceea ce reprezintă. Compararea între ceea ce sunt într-adevăr, nimica toată, și ceea ce reprezintă, demnități înalte ale statului, escitează deja râsul și ironia cititorilor, încât o vină din partea noastră, o intenție de-a ponegri, nu există defel.

Aceste adevăruri le-am espus în toate chipurile: mai subțire, mai de-a dreptul, mai în teorii abstracte, mai în figuri intuitive. Geaba. Inscripția de pe un templu antic „Cunoaște-te pe tine însuți“ rămâne un problem nedezlegat pentru imensa majoritate a spiritelor omenești.

Așadar ironia din partea noastră e îndreptățită, împărtășită de public, și nu ni se poate imputa.

Acestea le spunem față cu imputările ce le face „Românul“ violenței stilului nostru. Înțelegem politeța cu d. D. Brătianu de ex., n-o-nțelegem până la același grad cu Gianii, Costineștii sau Gheorghienii partidului. Nulitățile trebuiesc descurajate de la viața publică; ele trebuie să știe că nu se pot amesteca nepedepsite în lucruri ce nici sunt în stare să le priceapă.

Dar să venim la articolul din „Indépendance belge“. Din acel en-tete de 4 ½ linii cicero mare se vede lesne că nu luăm deloc responsabilitatea pentru exactitatea din punct în virgulă a corespondenței; zicem numai că acest ziar primește amănunte care-l privesc du reste, dar cari desigur vor spori stima de care ne bucurăm în străinătate.

Ziarul belgian e, precum se știe, foarte răspândit și se bucură de mare credit.

De acea reproducere se servește „Războiul“ și apoi „Românul“; acest din urmă, într-un articol lung de 5 ½ coloane, atribuie „Timpului“ tot ce zice „Independența belgică“.

A atribui cuiva ceea ce el n-a zis, pentru a-l combate, este însă, o sofismă veche, cunoscută și trecută conștiincios în Topica lui Aristotel. De împărtășim sau nu opiniile corespondentului belgian e treaba noastră; în orice caz însă, dacă suntem combătuți, voim să fim pe baza celor zise de noi, iar nu în temeiul celor reproduse din ziare străine.

În acel articol se cuprind laude la adresa unora pe care noi nu le semnăm, cu toate acestea le-am reprodus. Noi am reprodus din ziarul „Fremdenblatt“ laude la adresa d-lui Brătianu, din „République Française“ laude la adresa d-lui C.A. Rosetti. Nimeni nu va crede că nouă ne-ar fi venit cândva în gând de-a împărtăși laudele adresate acestui din urmă domn mai cu seamă. Noi reproducem din ziare străine tot ce se atinge de țară și ne vine sub mână, bine fie sau rău fie; nu doar pentru că am recunoaște vreo valoare intrinsecă acestor producțiuni efemere, ci pentru că știm că în apusul Europei opinia publică e o putere cu care trebuie să socotim, de care avem a ne teme uneori.

Ca „Războiul“ să ne atribuie nouă cuprinsul unor reproducțiuni din foi europene e poate explicabil. „Războiul“ e un ziar de întreprindere, nu de partid, și, dacă sub rubrica de Bibani poate aduce vro picanterie, o aduce fără multă jenă. Cine se interesează se convinge de contrariu, cine nu, nu. Dar ca „Românul“, organ de partid, să urmeze aceeași cale nu se justifică nici măcar prin principiul concurenței negustorești și nu vedem în această substituție decât un act de rea-credință.

Cu asemenea acte suntem îndealtmintrelea deprinși din partea onor. confrați și poate, dacă n-am mai întâmpina astfel de manopere incorecte, ni s-ar turbura dulcele obicei al existenței.

❦