Banca de scont și circulațiune

[30 aprilie 1880]

Obiecțiunile opoziției n-au putut împiedeca nici votarea, nici promulgarea legii privitoare la înființarea unei bănci de scont și circulațiune, precum n-au împiedecat nici răscumpărarea drumului de fier.

Succesul neașteptat al operației răscumpărării se datorește nu escelenței intrinsece a operației, ci mai cu seamă amanetării venitului tutunurilor, un venit sigur de 10 milioane, care corespunde unui capital de 200 milioane. Se-nțelege că amanetând pe rând veniturile statului și punându-ne în poziția Egipetului și a Turciei, expunându-ne chiar posibilității de-a avea o comisie financiară străină în visteria noastră, vom putea face încă multe operațiuni de asemenea natură.

A avea credit nu va să zică a-și pune amanet averea și veniturile pentru a căpăta bani; credit adevărat are numai acela care, prin tranzacțiunile sale corecte, dovedește că nu e capabil nici de-a-și hazarda averea, nici de-a o risipi pe nimicuri, credit are numai cel economicește puternic. D-rul Platter, profesor la Universitatea din Cernăuți, în broșura sa asupra Cămătăriei din Galiția și Bucovina, a dovedit cu multă știință că averea imobiliară nu-l face pe om capabil de credit, că o avere imobiliară însutit de însemnată în proporție cu împrumuturile contractate n-a scăzut dobânzile cămătărești și a făcut cu putință ca averi de mii de franci să se vânză, prin dobânzi, dobândă la dobânzi, clauze penale, pentru un capital originar de 6-7 franci. Prin amanetare de averi imobiliare, prin amanetare de venituri se poate produce iluzia creditului, nu creditul adevărat.

Așadar succesul operației răscumpărării se datorește pe de-o parte amanetării venitului tutunurilor, care nu figura în convențiile Strusberg și Bleichroeder, pe de alta însă condițiilor excepțional de splendide ce li s-au făcut acționarilor, cărora li s-a creat o poziție strălucită în comparație cu cea care-o aveau înainte. Ca dovadă n-avem decât să comparăm cursul acțiilor înaintea vestirii răscumpărării cu cursul pe care-l au astăzi.

Nimic mai lesne de produs, nimic mai greu de mănținut ca iluzia economică. În ziua în care nu vom mai avea nimic de amanetat gestiunea financiară a partidului liberal se va arăta în toată spăimântătoarea ei goliciune, deși partidul are obiceiul de-a se retrage de la putere când se-nfundă lucrurile și de-a lăsa ca alții să le descurce, alții să astupe golurile. Cum e problematică răscumpărarea din punct de vedere economic, tot așa e și banca de scont și circulațiune.

Așa-numita ariditate a materiilor economice și financiare consistă în împrejurarea că cestiunile se tratează nu ca prin viu grai și în mod intuitiv, ci întrebuințându-se abstracțiuni subtilizate, al căror corelat material, al căror trup oarecum, nu se pune în evidență pentru înțelegerea cititorului. Acesta e deci amăgit de perspectivele splendide cari par a reieși din abstracțiunile pe hârtie și scapă din vedere principiul suprem că orice teorie, fie spusă în forma cea mai abstrasă posibilă, cată neapărat să poată fi redusă la ceva văzut și pipăit, cată să poată fi controlată prin realitate; substratul material e piatra de probă a oricărui adevăr. Îndealmintrelea totul se reduce la o scamatorie de vorbe.

La ce se reduc materialicește, real, toate espresiile economiei politice, precum producțiune, consumațiune, reproducțiune, schimb, comerț etc.?

Ce e producerea?

Se ia un instrument, chiar brațul fie, și se aplică asupra unui obiect cu scopul de-a-l preface într-un lucru de o valoare mai mare.

Ce e consumarea? E uzarea, tocirea unui instrument prin muncă. În această categorie intră toate obiectele consumării. Alimentațiune, locuință, îmbrăcăminte — toate sunt accesorii neapărate ale celui mai fin și mai practicabil instrument de muncă: puterea omenească. Ce este apoi capitalul în bani, în mobile, imobile — decât muncă strânsă?

În realitate, cine voiește a preface materiile organice ale pământului în materia organică numită grâu cată să are, să samene, să treiere etc. și toată munca aceasta dă drept rezultat un obiect, pe care omul îl schimbă pe alt obiect, pe îmbrăcăminte de ex., în care iar s-au înmagazinat munca producătorului de lână, a țesătorului, a boiangiului, a croitorului etc. O serie îmagazinată de muncă se schimbă pe o alta — deci, în ultimă redacțiune, se schimbă nu numai marfă pe marfă, ci muncă pe muncă.

Omul însă nu schimbă direct marfa ce-o are pe cea care-i trebuie, căci tranzacțiunea ar fi greoaie. De aceea s-au căutat o marfă care să se poată da în schimbul tuturor soiurilor de muncă, obiect care se scoate greu și e rar în raport cu trebuința ce e de el și care are calitatea că se poate împărți și subîmpărți fără ca totalul lui să piarză din valoare, apoi alte calități prin cari lesne îl poți recunoaște, precum greutatea lui constantă, neoxidarea, sunetul, înlesnirea de a-i recunoaște amestecurile suferite etc.; acest obiect e metalul numit nobil: aurul și argintul.

Omul are tendența de a-și capitaliza munca în lucruri cât s-ar putea de statornice, de nesupuse stricăciunii; și-ntr-adevăr o sumă cât de mare de muncă se poate statornici pe de-a-pururea în obiecte lucrate din aceste metaluri, obiecte care, chiar topindu-se, nu-și pierd pe deplin valoarea lor, pe când altele sunt supuse uzării și deteriorării.

Aceste metaluri sunt deci marfă ca oricare alta.

E banul de hârtie o marfă? Se poate face ceva dintr-un ban de hârtie care să reprezinte măcar a mia parte din valoarea ce stă înscrisă pe dânsul?

Nu — căci acel petec de hârtie n-are în sine nici o valoare și însemnează ceva numai prin munca ce stă scris pe el că o reprezintă, are valoare prin marfa metalică despre care petecul zice că ea esistă ca obiect de schimb al muncii indicate, dar nu e la-ndemână.

Astfel dar banul metalic e reprezentantul cu valoare al altor valori, cel de hârtie — reprezentantul fără valoare al lor.

Când se vede necesitatea banului de hârtie, care are calități opuse celui metalic? Unul e o marfă, cellalt nu, unul, împărțit el însuși, nu-și pierde valoarea, cellalt se poate nimici cu foarfecele, unul, putând servi ca instrumentul de muncă la o serie de industrii de artă, cellalt nu, unul ban, altul nimic în sine.

Banul de hârtie, fie al statului, fie al unei bănci naționale, fie a unui simplu negustor privat ca cele din Veneția e un înscris prin care se constată că cel care-l emite are să primească neapărat valoarea înscrisă pe el, dar că în momentul de față nu i-a sosit încă în schimb marfa universală, metalul. E deci o hârtie de credit.

În statele agricole munca, prin natura ei, e mărginită și foarte puțin elastică; ea nu poate produce decât obiecte de-un număr cert, de-o valoare certă. Dintr-un pogon de pământ se poate scoate maximul cutare de grâu și nimic preste acesta. Puterea fizică a omului, care nu poate fi urcată, cu tot esercițiul posibil, decât la un maxim oarecare, e mărginită, ca și puterea pământului care, cu toată gunoiarea, nu ajunge iar decât la o producțiune certă ș.a.m.d. Caracterul muncei fizice, în care inteligența joacă un rol mic, e deci mărginirea, neaugmentabilitatea, simplitatea, greociunea.

Cu totul altfel stă însă cu arta și industria, la cari puterea fizică joacă un rol secundar, inteligența pe cel principal. Acolo consumarea nu stă în nici un raport cu producția, căci se consumă o pânză și câteva colori și se produce un tablou, se consumă un foarfece și se taie planul unei îmbrăcăminți a cărei valoare stă tocmai în croială, se consumă fire de tort și se fac dantele. Valoarea muncei industriale e deci augmentabilă în infinit. Munca agricolă e grea și fără spori mare, munca industrială ușoară și cu un spor, virtualiter cel puțin, nemărginit.

Pentru produsul muncei agricole se vor găsi totdauna bani în numărătoare. Nu fiecine poartă dantele, dar oricui îi trebuie grâu. Fie-n Indii, fie-n insulele grecești, fie-n Asia Mică e silit de absoluta necesitate ce o are ca să dea în schimb marfa ce i se cere, metal nobil. Se schimbă deci un obiect de utilitate universală pe altul tot asemenea. Din contra, obiectele industriale au trebuință de debușeuri, adică de locuri unde să se simtă, ba chiar să se producă în mod artificial necesitatea lor, și aceste debușeuri sunt adeseori depărtate. E drept că, sosite la locul unde ele trebuiesc, se vor și preface în metal, dar, până ajung acolo, producătorul lor originar are nevoie de a primi la mână o adeverință că a muncit pentru valoarea cutare și cutare; acea adeverință e banul de hârtie.

Principiul hârtiei fiduciare este: se-mpuținează munca, trebuie să se împuțineze și banii de hârtie, sporește munca, sporesc banii de hârtie. E evident că elasticitatea cu care se-mulțesc sau se-mpuținează banii de hârtie e bazată pe elasticitatea producțiunei industriale, care se poate înmulți cu totul în disproporție cu numerarul existent. O producțiune augmentabilă în infinit are nevoie de un reprezentant augmentabil, care să poată fi supus acelorași fluctuațiuni cărora le e supusă industria, care să poată spori și scădea cu ea.

Vedem dar că deosebirea de ban de material și ban de hârtie e însuși deosebirea între muncă și muncă, între producțiunea brută mărginită și producțiunea industrială nemărginită. Munca e substratul a toată economia politică.

Credem că destul de clar am vorbit despre proporția neapărată care trebuie să existe între ban de hârtie și producție, precum e asemenea clar că o țară esclusiv agricolă nu prea are nevoie de bani de hârtie. Obiectele industriale cari-i trebuiesc din străinătate nu le poate cumpăra cu hârtie, obiectele ce ea le produce nu voiește să le dea pe hârtie străină.

Țara agricolă vinde grâne, ia marfă metalică și o dă pe marfă industrială, și tot procesul economic s-a mântuit. Simplă ca și munca agricolă ar trebui să fie organizarea unui stat agricol și trebuințele lui. Când trebuințele de consumțiune sunt mai mari decât poate fi producțiunea la care e avizat, atunci ruina sigură îl așteaptă și pe individ și pe stat, oricari ar fi espedientele timporare de mântuire.

Cât despre industrie — adecă despre putința de-a imprima obiectelor o valoare însutită sau înmiită de cea care-a avut-o înainte de-a le atinge mâna noastră — ea nu se poate înființa și nu s-a văzut încă nicăiri înființându-se fără protecție. Protecția iar nu se poate exercita decât de un stat politicește puternic. Când însă ești legat prin tractate de comerț și prin necesitatea de-a trăi de azi pe mâine, de-a lăsa pe lucrătorul tău cu mâinile-n sân, pentru că cel din țara vecină lucrează în condiții mai avantagioase, deci mai ieften decât al tău, atunci nu poate fi vorba de sporirea și de specializarea muncii tale, ci, din contra, ea se simplifică din ce în ce mai mult, iar sporiul ei e restrâns la un maxim oarecare, dictat de însuși natura producțiunii.

Dar — ni se va zice — toată teoria aceasta despre dualismul imanent al banului ca mijloc de schimb, atârnător de chiar dualismul muncii omenești: producțiune brută și producțiune industrială, nu are a face cu banca noastră, pentru că nu emitem bani de hârtie în propriul înțeles al cuvântului, ci bilete de bancă, bazate pe tranzacțiuni reale, împlinite înlăuntrul țării. De vor exista asemenea tranzacțiuni, banca va emite hârtie, de nu, nu.

Într-adevăr, dacă lucrul ar fi ceea ce seamănă, n-ar fi de zis nimic contra lui. Oportună sau neoportună, banca s-ar reduce la un risc de capitalii private rămase neîntrebuințate în lăzi din cauza lipsei de tranzacțiuni reale, petrecute înlăuntrul țării, sau la riscul de-a fi întrebuințate într-un mod prea mărginit, încât acționarii n-ar primi dividendele ce sperau a le căpăta. Pierdere ar fi, nu-i vorbă, dar ruinat n-ar putea fi nimene. Capitalul ar fi totdeuna sigur.

E însă astfel cu banca noastră?

Principiul stabilit, dar înconjurat prin o dispoziție, e că banca nu poate emite decât ⅓ de bilete acoperită cu fondul ei metalic, ⅔ bazate pe polițe, pe tranzacțiuni reale, pe scont real, cu termen scurt.

Dacă acest principiu s-ar urma cu exactitate n-ar fi primejdie. Însă legea prevede ca banca să preschimbe în bilete de ale ei cele 26 de milioane de bilete ipotecare emise de guvern, cari, cu toată obligațiunea de-a fi plătite din desfacerea moșiilor ipotecate, nu reprezintă o tranzacțiune proprie de bancă. Într-un moment de criză banca n-ar putea răspunde deci pentru aceste 26 milioane, din care moment ea trebuie să soliciteze și ar primi privilegiul cursului forțat. Din acel moment însă ea devine o fabrică de hârtie-monetă.

Ceea ce ne întristează mai mult este că, nici în materii de o gingășie atât de mare și cari pot implica ruina totală, nu se discută cu răceală și având de temei natura lucrurilor, ci curat succesul momentan.

Succese momentane au avut însă toate întreprinderile hazardate și pe asemenea succese, bazate nu pe natura economică a lucrurilor, ci pe iluzii produse pe cale artificială, s-a ridicat toate acele mii de întreprinderi cari deodată numai se prăvălesc în abis, sărăcind o mulțime de lume nevinovată.

Numai realitatea muncii, făcută în condițiile cerute de economia politică, cu plusul ei neapărat de producțiune peste consumațiune, rezistă la toate crizele și la toate zguduirile și numai pe realitatea acestei munci se poate baza orice institut serios.

Share on Twitter Share on Facebook