[2 august 1880]

Încă de pe când ne căutau ceartă confrații de la „Steaua României“, fiindcă momentan le venise la-ndemână de-a ne numi reacționari, am spus că orice discuție e zadarnică, e goală logomahie, dacă evită a ne spune ce înțeleg dumnealor prin „reacție“, ce mâncare e aceea despre care fac atâta vorbă. Tot astfel face și „Românul“, și alte foi, cu cari însă nu discutăm niciodată, căci ar fi cu totul de prisos. Ar însemna să intre omul într-o turmă de căței de florile mărului.

Așadar, ce este reacția?

În fizică se numește astfel legea, demonstrată de Newton, privitoare la contraacțiunea trezită prin o acțiune; în politică însă s-a numit astfel: 1) contrarevoluția, proiectată în Franța în veacul trecut; 2) tendența de-a reintroduce o formă de guvernământ care-a existat odată.

Care-i acea formă de guvernământ care-a existat odată și pe care conservatorii vor s-o reintroducă?

Tăcere absolută din partea patrioților, semn că de când sunt nu s-au gândit măcar în treacăt la înțelesul acestei vorbe pe care o bat mereu ca apa-n piuă.

Am dovedit din fir în păr că toate, dar toate reformele liberale, sunt introduse în țară de partidul conservator. Ni se răspunde c-am fost siliți la aceasta.

De cine?

De Europa.

De opinia publică.

De 1848.

Într-adevăr, aceiași conservatori cutreieraseră Europa, scriseseră broșuri și scoseseră gazete prin cari au arătat lumii ceea ce ne trebuie, încât Adunarea ad-hoc a primit un program ale cărui principii membrii ei, unioniștii, conservatorii de astăzi, știuseră a le răspândi.

De opinia publică? Dar opinia publică consista pe atunci tocmai din ei.

De patruzeci și opt?

Deocamdată relevăm un lucru.

Conservatorii actuali au fost în cea mai mare parte revoluționari la 1848. În Moldova vedem pe d-nii Epureanu, Alecsandri, Cantacuzino și o mulțime de privilegiați, ba chiar numai privilegiați amestecați în revoluție; dincoace vedem pe mitropolitul, pe d-nii Christian Tell, pe Eliad, pe Bolliac ș. a., liberali într-adevăr, dar toți respingând cu indignare onoarea de-a fi porecliți confrați ai d-lui C.A. Rosetti și ai roșiilor. Acestea le zicem nu pentru că revoluția de la 1848 ar fi avut cel mai mic efect asupra poporului românesc, ci pentru ca s-arătăm că, dacă acea revoluție ar fi avut importanța pe care i-o atribuie „Românul“, conservatorii actuali au format desigur nouă din zece părți din promotorii ei.

Dar adevărul istoric asupra mișcării de la 1848 e în realitate cu mult mai meschin și mai trist.

Tinerimea de atunci hrănise mari idealuri naționale în inima ei, cari au fost însă reduse la rolul de-a fi o piatră de șah în mânile unei puteri vecine. Rusia avea nevoie de un pretext spre a intra în Principate și de aci în Ardeal și Ungaria. De aceea s-a făcut acea mișcare, subțire pusă la cale, în contra ordinei existente și în contra Rusiei. Până astăzi stă bănuiala că d. C.A. Rosetti n-a fost la 1848 decât un agent rusesc care s-a amestecat în revoluție pentru a o trăda. Aceasta a crezut-o Bălcescu, a crezut-o Eliad, o cred încă mulți contimporani.

Așadar, lăsați-o mai bine încurcată cu anul 1848, căci în toate cazurile e o probă mai mult în contra roșiilor, și învățați mai bine carte, citiți hrisoave și cronici, ca să vedeți de când a încetat în România până și putința unei reacțiuni. Ea a încetat cu dinastiile române, cu drepturile politice ale boierimii vechi. Ceea ce-i mai rămăsese acesteia nu erau privilegii adevărat nobilitare, nu era dreptul d-a se acoperi înaintea capului statului și a-i spune „cu paharul îndesește, dar cu birul mai rărește“, ci erau niște biete drepturi private, fără nici o însemnare pentru viața statului. Și dacă onorabilii confrați ar răsfoi și mai mult documentele ar vedea că acele supreme drepturi politice, nu scutiri de dări, căci dări plăteau în vremea veche boierii ca oricare altul, acele drepturi depuse în mâna unei aristocrații istorice erau adevărul, erau religia străbunilor noștri. Atunci vor înțelege cum, alături cu domneasca cetate a Sucevii, înfloreau, înlăuntrul aceluiași stat, republicele Vrancii, Câmpulungului și Sorocii; atunci vor înțelege cum acea părintească inegalitate, întemeiată pe tradiții, lega om de om c-o vârtoșie morală atât de mare încât Țările noastre, atât de mici, puteau să pună sute de mii de oaste în câmpul de bătaie și, bineînțelegându-se sute de mii cari mergeau nu recrutați, ci de bunăvoie, de dragul țării și al libertății lor.

Și dacă vor confrații să vază azi încă ce tare e un popor feudal cu totul, oricât de mic ar fi, n-au decât să se uite la Albania și la Muntenegru, unde sistemul a rămas intact. Nu știm zău dacă demagogii noștri de vanilie, cari umplu cafenelele, ar ieși de bunăvoie, ca albanejii, când patria ar fi în pericol.

Așadar recunoașteți că nu știți ce e feudalismul și că, fără să voiți, ne faceți cel mai mare compliment când ne numiți reacționari, un compliment pe care nu-l primim însă, pentru că nu-l merităm.

Dar ce e mai ciudat în toate răspunsurile confraților de la „Românul“ e vecinica confundare a libertății cu egalitatea drepturilor politice. De câte ori organul nostru va vorbi pentru mănținerea inegalității strict constituționale a drepturilor politice, nu private, de atâtea ori suntem numiți reacționari.

Nici prin gând nu le trece onorabililor confrați ca, cerând sufrajul universal, sau apropiarea de el, cer despotismul.

Dar cu ce-a venit Napoleon III pe tron? Cu sufrajul universal. Cum își alege d-l de Bismarck Reichstagul, pe care-l strunește cum vrea? Cu sufraj universal. Dar prin ce e Grecia actuală absolut neputincioasă, înlăuntru și-n afară? Prin sufraj universal.

Noi nu suntem, bineînțeles, contra sufrajului universal, dar numai acolo unde se potrivește, adecă unde alegătorul are deplină și exactă cunoștință despre interesul public în cestiune. Înțelegem ca o comună rurală să-și voteze cu sufrajul universal un drum ce-i trebuie sau să-și așeze o dare comunală — lucru pe care-l pricepe oricine dintre oameni și care se făcea la noi chiar acum 25 de ani. Dar interese mari, pe cari abia cea mai ageră minte le poate cântări, să se decidă prin mulțimea voturilor lui Stan și Bran? Nicicând. Cred într-adevăr confrații că Ștefan Vodă chema pe țăranii republicei din Vrancea ca să se consulte cu ei despre război sau pace, despre tratate de comerț sau altele? Noi înțelegem ca în cizmărie să fie consultați cizmarii, în interese comunale membrii comunei. Dar este și politica generală a unei țări un lucru atât de ușor încât s-o poată judeca orișicine după cum îl taie capul? Destul de rău am ajuns dacă banul clasează pe oameni în țara noastră, în loc de-a fi clasați prin moștenire de bunuri imobiliare; vor confrații să ajungem și noi jos?

Dar geaba vorbim cu oameni cari par a nu poseda nici elemente de istorie, nici de drept public, și cari nu știu nici ce-i libertate, nici ce-i egalitate. Libertatea adevărată e un sentiment aproape religios. Dacă nu se-ntâmpla ca, printre căutători de aur, jucători de cărți, bețivi și hoți, să se colonizeze în Statele Unite o ceată de puritani cari emigraseră din patria lor nu de mizerie, ci de sentiment religios, s-alegea praful de Statele Unite, precum s-alege de Mexic și de alte state din sud. Dar cum pricepeau acei oameni libertatea?

S-ascultăm pe judecătorul american Winthrop, care vorbea acum două secole:

Să nu ne-nșelăm asupra înțelesului neatârnării noastre. Există într-adevăr un soi de libertate coruptă a cărei întrebuințare e comună oamenilor și animalelor și care consistă în a face tot ce ne place. Această libertate e dușmană oricărei autorități; ea urăște fără răbdare toate regulele; cu ea devenim inferiori nouă înșine; ea e dușmana adevărului și a păcii; Dumnezeu a crezut însuși de cuviință de-a se ridica contra ei. Dar există o libertate civilă, și morală care află tărie în unire și a cărei protejare e misiunea puterii; e libertatea de-a face fără teamă tot ce e drept și bun. Această sfântă libertate trebuie s-o apărăm contra tuturor întâmplărilor și să espunem, de e necesar, viața noastră pentru ea.

Tot acest adânc sentiment, aproape religios, a dat naștere statelor române. Se știe că dinastiile, nobilimea istorică și țăranii noștri liberi au venit unii din Ardeal, alții din Maramureș — nu de nevoie materială, ci din cauze religioase. Pentru a mia oară se dovedește că spiritul religios, desigur unul și același cu iubirea nestrămutată de adevăr, e acela care formează împărății și regate și ridică repede popoarele. Cine are însă iubire de adevăr acela nu numai merită, dar și este totdeuna liber, și acela va admite și inegalitatea stabilită de natura organică a statului ca garanția cea mai puternică a chiar libertății sale. Căci, pe când iubirea de libertate e cel mai nobil instinct al omului, acela al egalității are rădăcina lui în invidie și în slăbiciune.

Există într-adevăr — zice Tocqueville — o patimă bărbată și legitimă pentru egalitate, care împinge pe oameni de-a voi să fie toți tari și stimați. Această patimă cearcă a ridica pe cei mai mici la rangul celor mari. Dar se găsește asemenea în inima omenească un gust depravat pentru egalitate, care împinge pe cei slabi de-a voi s-atingă nivelul celor tari și care face pe oameni de-a prefera egalitatea în servitute inegalității în libertate.

Și aceasta e patima de căpetenie a roșiilor noștri.

Dar a învățat unul numai abecedarul? Egalitate! Și ca din senin e egal cu economiștii și financiarii și devine director de bancă. Dar are picioarele strâmbe, e cocoșat și n-a fost nicicând soldat? Egalitate! Și deodată e maior în gardă. Dar în viață-i n-a făcut studii tecnice și nu știe a deosebi un vagon de un coteț? Egalitate! Și deodată e de-o samă cu Lesseps și se face director de drum de fier! Dar e un biet licențiat în drept de mâna a doua ori a treia? Egalitate! Și deodată-l vedem, ba ministru de esterne, ba la Finanțe, ba la Justiție, ba guvernator de bancă. Celui care nu înțelege nimic din toate astea lucrurile i se par ușoare; dar cine știe cât de puțină istorie acela vede că toate astea nu pot duce decât la pieire.

Auzi politică făcută de Fundescu și Costinescu? Dar urmărit-au vrodată să vază cum se coc marile acte politice? Știu ei, de ex., de când a-nceput a se-nchega războiul din 1870? Din timpul lui Richelieu. Știu ei de când s-a zămislit scoaterea Austriei din Imperiul Germanic? Din vremea lui Francisc I, regele Franței. Știu ei de când Germania aspiră a anexa Olanda? Din secolul trecut abia, și se vor scurge poate încă o sută de ani până ce, deodată cu anexarea acestei țări, germanii să aibă putere maritimă. Dar oare în țările noastre n-avem exemplul unei consecuențe politice rusești și austriace de două sute de ani și mai bine? Și toate raporturile astea, toate tendențele urmărite cu încordare de generații întregi ale unor popoare mari le înțelege, le judecă, le pune la cale — cine? D. Pătărlăgeanu atotștiutorul și democrația română. Nici nu sunt în stare să vază că sunt jucării în mâna unor puteri străine și că de spaima uneia cad în ghearele alteia. Totul e să-și facă trebușoarele și — apres eux le deluge!

❦