[1 august 1880]

Nu avem din nefericire un serviciu statistic atât de exact precum îl au mai cu seamă țările acelea cari au posedat o monarhie democratică autoritară și au tradiții biurocratice. Cu toate acestea, pre câtă statistică există, ea nu ne arată decât regres în toate privirile, o scădere din ce în ce mai pronunțată, fie în proporția dintre esport și import, fie-n numărul școalelor rurale, fie-n numărul populației române din orașe. Deși deci acest escelent instrument de observație, această metodă de cercetare a fenomenelor vieții publice e îndestul de imperfectă la noi, din cauza lipsei elementelor necesare și a datelor exacte, cu toată imperfecțiunea lui, rezultatele apărute numai în conture sub ochii observatorului sunt atât de triste încât dovedesc, fără alte considerații chiar, necesitatea unei schimbări de sistem, a unei schimbări în întreaga noastră manieră de-a vedea.

Sub guvernele conservatoare, de bine de rău, balanța comercială a țării prezenta un escedent, mic sau mare, după cum anul era, din mila cerului, bun sau rău. De când guvernează roșii, această balanță e-n deficit, și într-un enorm deficit. Deși administrația unei țări și măsura în care ea intervine pentru limpezirea mișcării bunurilor e politică curată, încât toată seria de fenomene economice cuprinde între factorii ei constitutivi și sistemul politic după care o țară e guvernată, totuși, cu ocazia observațiilor noastre asupra balanței defavorabile din timpul roșiilor, ne-am pomenit c-o întâmpinare din partea „Presei“, care numea comparația noastră absurdă. Precum confrații nu știu în genere valoarea vorbelor întrebuințate, tot astfel nu știu nici ce este absurd. O idee poate fi greșită, fiindu-i premisele greșite, pentru asta însă nu trebuie să fie absurdă. Absurd e cel ce se contrazice pe sine însuși, care de ex. susține azi că e conservator, mâni iar că e roșu; acum că roșii sunt niște demagogi, acum iar că sunt patrioți luminați, ș.a.m.d.

Dar să revenim la balanță.

„Presa“ zicea că nici bunătatea recoltelor, nici căutarea lor în piețe nu se poate atribui unui guvern, oricare ar fi el. Deci conchide că, dacă balanța comercială a fost bună sub conservatori, guvernul n-avea nici un merit întru aceasta și, dacă ea s-a constatat foarte rea și îngrijitoare în anii trecuți, guvernului nu i se poate imputa nimic. Iată adevărul adevărat etc.

Cititorul inteligent va observa numaidecât confuzia pe care-o face „Presa“. Noi n-am zis și nici ne-a venit în minte a zice că bunătatea recoltelor sau căutarea lor în piețele europene se poate atribui unui guvern. Bunătatea recoltelor atârnă de la Dumnezeu, căutarea în piețe de la micimea concurenței rusești și americane, producțiunea însă a unei bune recolte, apoi proporția între producțiunea generală și consumațiunea generală nu sunt atât de neatârnate de sistemul de idei care guvernă un popor precum s-ar crede la prima vedere.

Răspundem anticipando, cu cuvântul lui Goethe: „Dacă cifrele nu guvernă lumea, ele arată cel puțin cum este guvernată“. În realitate, după observații atât de des făcute, balanța comercială, ca și toată seria de fenomene economice și sociale, stau în strânsă legătură cu principiile dominante, fie economice, fie politice.

Care este deci cauza balanței comerciale defavorabile, bineînțelegându-se că, toate puterile fiind încordate, esportul de grâne și producte brute s-a mărit, numai că și importul s-a sporit cu mult mai mult, de-l întrece cu zeci de milioane?

Cauza e cea mărturisită de „Românul“: Se consumă mai mult decât se produce.

De ce însă se consumă mai mult?

Pentru că întregi straturi de naturi catilinare, de ignoranți, de academicieni ai școalelor primare, de unde trăiau până ieri ca vai de ei, participă azi la atotputernicia guvernamentală și exploatează țara după plac. Dovadă e urcarea bugetului cheltuielilor cu 30 la sută, dovadă încordarea extremă a posibilităților poporului, dovadă mizeria din sate și mortalitatea din orașe — dovadă… Mihălescu.

Căci cestiunea nu este dacă s-a înmulțit producțiunea; ea trebuie să se înmulțească cu sporirea consumării. Cestiunea socială, adâncă și dureroasă pentru orice inimă deosebită de-a mucenicului Simion, e dacă s-au înmulțit numărul producătorilor și puterea lor de producțiune. Acesta nu s-au înmulțit. Din contra, asupra aceluiași număr de producători s-a așezat o nouă pătură foarte mare de consumatori, pe atât de exigenți pe cât sunt de corupți, și pentru a da acestora lucruri de cari s-ar putea priva, rafinerii, prisoase, se chinuiește un popor întreg până la istovirea puterilor sale. Acesta e marele secret al sărăciei: înmulțirea unor clase de consumatori cari nu compensează prin nimic munca producătorilor care-i susține.

Sărăcia și sclavia nu sunt decât două cuvinte pentru același lucru. Esența lor este că puterile unui om se-ntrebuințează, în mare parte, nu pentru el însuși, ci pentru alții, din care rezultă apoi, parte supraîncărcarea lui cu muncă, parte o îndestulare insuficientă a trebuințelor sale proprii. Căci natura, zgârcită cum este de felul ei, nu i-a dat omului decât atâtea puteri câte-i trebuie de-a se susținea pe el însuși și pe ai săi fără multă sforțare; un mare prisos de puteri nu i-a dat. Când sarcina comună a întreținerii fizice a unui popor se ia după umerii unei părți prea mare a lui, cealaltă parte se-ncarcă cu asupra de măsură și e mizeră. Cu cât mai mult însă se agravează proporția aceasta când clasa descărcată nu are trebuință, ca călugării, numai de întreținerea esistenții fizice, ci de-o mulțime de obiecte de lux, de rafinării pe cari nu le poate produce, de munca altor popoare, plătită cu munca poporului propriu.

Într-adevăr, există într-un stat normal, guvernat omenește, o compensare pentru sacrificiile poporului de jos. Partea descărcată de munca fizică a societății își pierde puterea musculară (iritabilitatea), dar câștigă înmiit de mult prin sporirea puterii nervoase (sensibilitate, inteligență). Arte și științe sunt copile ale luxului, dar sunt o compensațiune. Invențiile tehnologice în toate ramurile vieții cer azi, în fabrici și manufacturi, de mii de ori mai multă muncă decât mânile tuturor acelora cari nu lucrează fizic, a tuturor învățaților la un loc. Supunând puterea unui sclav orb, cari nu se revoltă, a naturii, munca fizică a omului devine din ce în ce mai ușoară. Dar avem noi arte și științe? E pătura aceea consumatoare de nulități o clasă de oameni de știință cari să compenseze munca conaționalilor lor, din care trăiesc?

Precum știm, nu.

Iată dar adevărata cauză a balanței defavorabile: înmulțirea cu asupra de măsură atât a clasei consumatoare cât și a necesităților ei. Când un guvern are însă drept sistem de-a ridica de pe ulițe mii de nulități și a le inspira trebuințe pe cari nu le avuseseră nicicând; când se despopulează cafenelele pentru a se popula bugetul; când ignoranța, pervesitatea și lenea sunt titluri de recomandație pentru a face carieră pe miile de căi cari atârnă direct sau indirect de stat — atunci într-adevăr se descarcă de sarcina întreținerii fizice straturi de oameni cari nu meritau să fie descărcate și se încarcă cu asupra de măsură restul poporului.

Dacă producătorul nostru, țăranul, ar primi în schimb cunoștințele necesare pentru a-și economisi munca brațelor și a produce mai mult cu lucru mai puțin atunci ar exista o compensație. Dar el muncește în același mod primitiv și greu ca și strămoșii săi, însutindu-i-se sarcinile publice.

Ce lumină i se dă în schimb? În timpul ministerului Catargiu erau 2812 școli rurale cu 75.484 școlari; astăzi, sub guvernul părintesc al roșilor, sunt numai 1910 școli. Deci, în patru ani de guvernare roșie, s-au pustiit 902 școli rurale și vor scădea și mai mult.

„Presa“ dar poate vedea foarte bine, din cele de mai sus, că bunătatea recoltelor fiind aceeași și căutarea lor în piețe tot atât de mare, un popor poate merge, economicește și altmintrelea, la sleire prin sistemul de idei care-l stăpânește. Căci în viața unui stat ideile predomnatoare sunt o crudă realitate.

❦