[31 mai 1880]

În numărul de la 26 mai am publicat o corespondență a d-lui Petrovici din Caracal, care cuprindea un apel către alegătorii din Romanați ca să fie cu luare aminte la aceia pe cari voiesc a-i alege în noul consiliu județean. Această luare aminte se deșteaptă prin enumerarea nepomenitelor procederi ale consiliului și comitetului permanent de acolo.

Găsim în acea corespondență numele a 16 bursieri trimiși pe banii județului în străinătate, să-nvețe ce? Dreptul poate, ca s-adauge numărul nesfârșit al advocaților și postulanților din țară. Pe lângă aceasta, acești tineri sunt aproape toți rude cu membrii consiliului, fii de patrioți avuți cari au ambiția de-a număra pietrele capitalelor Apusului pe cheltuiala patriei. Afară de aceste burse, una de fiece membru al consiliului județean și câte două la dispoziția a doi deputați, împărțite părintește între rude, vedem acordată o bursă unui tânăr din Turnu Măgurele, asemenea fiu de om cu stare, care de la 1876 primește anual câte 3000 franci, pân-acum 12.720 franci pentru a învăța la Școala de Poduri și Șosele din Paris, în care, din cauza ignoranței, n-a fost primit nici până acum. Va să zică: fiu de om cu stare, ignorant, neprimit nici până acum în școală, din alt județ nota bene, și primind o bursă de 3000 franci pe an! Strălucită poziție pentru un tânăr patriot.

Apoi, tot din banii Romanaților, se dau câte 3000 de franci pe an unei dame, poloneze se vede, pentru ca fiicele patrioților să-nvețe — pe cheltuiala județului — franțuzește!

Iată dar ce se petrece sub guvernul liberal în județe. Răposatul Strat zicea: „Aristocrați la lefi, democrați la biruri“. C-o aristocratică ușurință se dau unui tânăr, numai pentru că cutreieră cafenelele Parisului, 3000 de franci pe an, tot cu acea ușurință se întreține o școală străină de franțuzește.

Să nu se crează însă că aceste lucruri se petrec numai într-un singur județ, ci în toate aproape. Cititorii își vor aduce aminte de acea măsură sumară pe care voia s-o ia d. Cogălniceanu, de-a șterge odată pentru totdeauna toate bursele din bugetul județelor, pentru că în genere se dau unor nepricopsiți din familii cu avere. Arareori într-adevăr se va vedea în străinătate un fiu de țăran sau de breslaș dedându-se, pe cheltuiala țării, unui studiu ingrat; se vor vedea însă feciori de bani gata luând burse pentru a studia dreptul, medicina sau tehnica. Pân-în ziua de astăzi nimene în țară nici nu și-a dat seama de ceea ce însemnează o bursă, nici de scopul pentru care se dă.

Bursele, pro primo, nu se dau nicicând unor oameni cu avere, pro secundo, nu se dau pentru ca tinerii să învețe științe lucrative ca dreptul, medicina, tehnica. Tineri modești și silitori, cari vor fi mulțumiți c-un viitor puțin strălucit, ingrat chiar, primesc în alte țări asemenea burse pentru a se ocupa cu studii istorice, etnografice, arheologice sau filologice, cu științe cari nu aduc bani, n-aduc câștig. E prea adevărat că tocmai aceste științe, și nu cele practice, constituiesc adevărata cultură a unei nații, că după produsele sale științifice și literare se cântărește valoarea vieții unui popor pe pământ. Dar, deși aceasta e adevărat, imensa majoritate a oamenilor n-are nici răbdarea, nici gustul unei adâncite cercetări științifice și se mulțumește cu apropriarea rezultatelor ultime, cu esența științei. Iată dar adevărata menire a burselor: a crea specialiști în ramuri de știință care n-aduc mare câștig bănesc, a crește pe învățătorii nației — și breasla învățătorească nu-i în nici o țară avută; cariera e — esceptând poate Englitera — pretutindenea ingrată.

Astfel am văzut sub ministerul conservator trimițându-se câțiva tineri în străinătate — însă pentru a studia dreptul, medicina sau ingineria? Nu. D. Tocilescu a fost trimis pentru filologia limbelor slave, de vreme ce documentele noastre istorice de-naintea epocei lui Matei Basarab sunt scrise slavonește; d. G. D. Teodorescu a fost trimis pentru filologia limbelor clasice ș.a.m.d. Cât pentru studiile lucrative, se vor găsi întotdeuna oameni cu oarecare avere cari să traducă o parte din capitalul lor bănesc asupra fiilor lor în capital de știință practică și aducătoare de câștig.

Dar roșii îs asemenea idei?

Mai lesne trage nădejde spânul de barbă decât noi că onor. confrați vor ajunge vreodată să aprecieze un lucru după valoarea și înțelesul lui. Nepricepere și rea-credință, iată cele două proprietăți indisolubil unite în fiece patriot roșu, aproape fără nici o escepție.

Când se petrec asemenea lucruri în județe, când nepotismul și postulantismul, agravate prin reversibilități, au ajuns la culmea înfloririi, tocmai atunci prințul Dimitrie Ghica găsește că toate sunt bune și frumoase; deci, mai alaltăieri mână-n mână cu d. Fleva, ieri cu onorabilele Serurie, crede de datoria sa de a da un relief politic alegerilor județene din Ilfov, credință pentru care și-a atras aspre mustrări de la „Binele public“ și o călduroasă apărare din partea „Românului“…

Din această apărare relevăm și noi câteva puncte.

Viciul caracteristic al coteriilor politice fără viitor este esclusivismul…

Un om de valoare intră într-o partidă, o părăsește, dacă-și schimbă ideile, spre a intra în altă partidă, dar niciodată nu intră într-o coterie, mai totdeuna personală și de un caracter esențialmente efemer.

Toți oamenii de principie știu în fine că o partidă trebuie să aibă totdeuna ușele deșchise pentru orice om onorabil voiește să-i dea concursul său … etc.

Ei bine, roșii sunt cu atâta naivitate esclusiviști încât nici nu știu ce va să zică esclusivism, precum cei născuți orbi nu știu ce va să zică a fi orb.

Dar esclusivism se cheamă tocmai neîngăduirea unor personalități cu alte principii sau cu altă nuanțare a lor. Neesclusiv este un partid atunci când primește în sânul orice individualitate onorabilă cu seria ei de principii, cu întregimea ființei sale și când linia generală de purtare a partidului răsare din concursul tuturor ideilor emise, nu din formule dictatoriale ale unui mare magistru ca cel din Strada Doamnei. Dar, când cineva renunță la individualitatea sa pentru a avea principii identice cu onorabilele Fleva sau Serurie și cu marele magistru, atunci nu înțelegem ce esclusivism ar mai fi cu putință. Asta ar însemna a se esclude pe sine însuși, ca un personaj comic al unei foi umoristice vieneze care, neavând cine-l da afară și fiind deprins cu aceasta, s-a hotărât în fine… de-a se da el însuși afară.

Dar iată cum urmează „Românul“:

Dar la ce-ar folosi toate acestea? A dovedi că patriotismul, esperiența și bunul-simț a d-lui Dimitrie Ghica sunt mai presus de slăbiciunile și considerațiunile personale cari au dat naștere grupului „Binelui public“?

Acestea o știe publicul tot atât de bine cât și noi; el știe asemenea că un om de greutatea d-lui Dimitrie Ghica se poate apropia de o partidă ca aceea ce avem onoare a o reprezenta, iar niciodată de un grup personal ca acela de la „Binele public“.

„Românul“ pare a uita că prințul Dimitrie Ghica a făcut parte din grupul — estrem de numeros și de important — al răposatului Centru, precum pare a fi uitat și lista de epitheta ornantia cu care „Presa“ gratifica acum câteva luni pe d-alde Pătărlăgeni, Mărgăritești, Serurii. Acum sunt cu toții o apă. Noroc bun și spori întru toate! Noi nu dorim răul nimănui.

Singura deducere pe care ne permitem a o trage din cele de mai sus e că tot patriotismul, esperiența, bunul-simț pe cari publicul le știe tot atât ca și „Românul“, precum și greutatea unui om ca principele Dimitrie Ghica, l-a făcut să se țină atât timp de partidul conservator cu care „Românul“ era însă în luptă — de unde urmează că, pe când conservatorii erau la putere, „Românul“ era nepatriotic, fără experiență, fără bun-simț, de vreme ce combătea toate acestea în persoana prințului.

„Românul“ și „Presa“ vor purta ani întregi încă macula inconsecuenței lor dacă se vor hotărî a se îndrepta, ceea ce nu sperăm; dacă vor urma calea de până acum însă, vor purta pururea această maculă.

Onorabilii confrați trebuie să știe că Aristotel n-a trăit în zadar în mijlocul acelei mizerabile, mincinoase și fără de caracter demagogii din Atena, că nu în zadar s-a consumat pe pământ acea inteligență vastă care s-a ocupat cu discusutul tuturor cutelor sofistice în cari s-ascunde micimea omenească.

O ultimă observare.

Noi admitem în adevăr că prințul Dim. Ghica merge azi mână-n mână cu onorabilele, învățatul și neprihănitul Serurie, precum și cu onorabilele Fleva, pentru că s-a convins că opoziția sistematică se face din cauza goanei după putere, iar această din urmă din cauza proletariatului de postulanți. Nu ne supărăm asemenea dacă d-sa, cu toate probele contrarii, va crede că poate arunca și partidul conservator în aceeași categorie de vânători de putere, căci libertatea presei române ne-a cam deprins cu toate acuzările, oricât de nefondate ar fi.

Doar o singură observație. Cam târziu vede prințul aceasta. Noi am reprodus în no. de la 28 mai un amendament al d-lui C. Crețulescu, introdus în răspunsul cătră tron la 15 fevruarie 1863, amendament primit pe atunci de aproape unanimitatea Adunării; am reprodus asemenea discursul d-lui Crețulescu. Acest discurs cuprinde într-o formă amplă și științifică toate motivele câte le-a citat prințul pentru a-și motiva trecerea sa în partidul roșu. Oare această trecere nu s-ar fi putut opera de atunci chiar? Căci într-acea Adunare era față și prințul Dim. Ghica, și d-nii Rosetti-Brătianu, și alți patrioți. Iată deci adevărata epocă în care prințul ar fi trebuit să devină liberal-național, pentru ca să fim dispensați de reflecții de natura celor de față.

❦