[1 iunie 1880]

La 4/16 iunie, peste câteva zile așadar, se va întruni la Berlin Conferența suplementară, epilogul marii Conferențe de pace. Întârzierea ei a provenit desigur de la discuțiile asupra marginelor în cari puterile voiau să îngrădească hotărârile acestei Conferențe suplementare. Rusia de exemplu voia ca această discuție suplimentară să se întinză asupra tuturor punctelor neîndeplinite încă ale Tractatului de la Berlin, părerea opusa însă era ca ea să se mărginească numai la cestiunea frontierei turco-grecești.

Până acum știm că la 7 iunie d. de Radovitz a prezentat la Paris ministrului de externe al Franței, d-lui de Freycinet, invitarea la Conferență. După propunerea Angliei, toate puterile vor numi, pe lângă ambasadorul lor, și câte un delegat tecnic.

Tot în ziua de 7 iunie principele Reuss, ambasadorul Germaniei la Viena, a prezentat o invitație analogă la Ministerul de Esterne de acolo. Austria va fi reprezentată în Conferență prin ambasadorul ei de la Berlin, contele Szechenyi, atașându-i-se însă cu consiliari tecnici agentul diplomatic și consulul general, d. Zwiedinek de Sudenhorst, atât de bine cunoscut Bucureștilor, și colonelul de stat major baron de Ripp. D. Zwiedinek se bucură de meritatul renume de-a fi un cunoscător escelent al relațiunilor din Orient în genere, dar îndeosebi are o cunoștință specială a raporturilor etnografice și locale a acelor teritorii asupra cărora va avea a dezbate Conferența, de vreme ce a fost mult timp consul imperial la Ianina.

În ziua în care s-au remis din partea Germaniei invitațiile la Conferență regele Greciei au avut convorbiri mai lungi cu d-nii Gladstone, Granville și Dilke. Regele și-a esprimat părerea sa de bine asupra schimbării de opiniuni a actualului cabinet englez, căci în martie marchizul Salisbury se esprimase contra pretențiilor Greciei asupra Ianinei.

Un reprezentant al Turciei nu va lua parte la această Conferință. La nota colectivă a puterilor Poarta prepară un răspuns în termeni foarte hotărâtori: sultanul nu va îngădui nici un amestec în afacerile dinlăuntru ale împărăției. Tot ce cere Tractatul de la Berlin se va executa, dificultatea greacă și cea muntenegreană se vor înlătura, însă Turcia să nu fie somată în puncte ce-i sunt defavorabile fără a se fi executat punctele ce-i sunt favorabile și cari se enumeră anume.

Noi revenim asupra opiniunei emise în coloanele noastre că, fără o serie de principii de drept public, introduse în mod egal și cu bună-credință în toate teritoriile balcanice, împăciuirea nu va fi cu putință. Multiplele tendențe de predominare ar trebui atenuate prin principiul că toate limbile și toate naționalitățile sunt în mod egal recunoscute în biserică, în școală, în comună și în ținut. Pentru a exercita o predominare nestricăcioasă unul din elementele etnice ale Peninsulei ar trebui să fie sau cu mult mai numeros, sau, în fine, cu mult mai cult decât celelalte, ceea ce pân-acuma nu e. O civilizație reală le lipsește tuturora; încât predominarea se traduce, din partea elementului dominant, în acte de barbarie, din partea celor stăpânite — în acte de rebeliune, cu cât mai naturale cu cât sunt, din nefericire, mai justificate. Astfel o egală incultură, o egală valoare numerică și o egală slăbiciune face ca fiecare din ele să nu poate învinge momentan decât prin o influență străină oarecare, pentru ca la rândul lui fiece element să fie învins iar printr-un curent de influențe străine. Cele două influențe de căpetenie sunt, se-nțelege, cea rusească și cea austriacă. Orice punct al Peninsulei îl vom atinge cu degetul vom da de aceste două curenturi opuse, deși ne abținem, în momente atât de gingașe ca cele actuale, de-a ne rosti care din ele e mai în avantajul culturei și înaintării deosebitelor rase ale Peninsulei. Cititorul inteligent își va face concluzia singur din o relație ce va urma mai la vale și pe care o reproducem din ziarul „Unirea“ din Iași.

Macedoromânii, cum se numesc în mod greșit de către cărturarii noștri, tracoromânii, cum ar trebui să se numească în adevăr spre deosebire de dacoromâni — o deosebire îndealtmintrelea foarte mică, accentuată numai în fonologie și lipsind cu totul din conformațiunea fizică și din originea amânduror ramurilor — tracoromânii deci au fost în evul mediu un popor foarte numeros, răspândit asupra întregei Peninsule Balcanice. Dar lipsa de cultură, căderea repede a regatului româno-bulgar, predominațiunea unui cler bizantin formalist care prefăcuse biserica nu în școală de bune-năravuri și de convingeri morale, ci într-o școală de amăgire a lui Dumnezeu și a conștiinței proprie prin formalități fetișiste, toate acestea au contribuit de-a amâna deșteptarea lor națională până în zilele noastre.

În ziarul „Unirea“ din Iași citim, în privirea situației tracoromânilor din Macedonia, următoarele:

Românii Macedoniei sunt obiectul celei mai mari atențiuni a guvernului austriac, carele, prin orice mijloace precum și la orice ocazie, caută să-și câștige simpatia lor. Astfel, îndată ce se ivește un conflict între un român și un grec, consulii austriaci iau partea românului și-l apără la autoritățile otomane respective. Grecii de altă parte se silesc de a se impune românilor și a-i convinge că soarta li va fi mai bună sub guvernul din Atena decât sub cel otoman.

Clasele inferioare ale românilor încep a se înclina încâtva cătră Austria, sunt însă contra Greciei.

Clasele mai culte însă resping atât influența austriacă cât și cea elenă. Puținele școli române numără mai fiecare câte 70 de elevi cel puțin și locuitorii de primprejur devin cei mai înfocați patrioți. Așadar ar trebui ca școlile române să se înmulțească pe cât se va putea mai mult.

Se mai recomandă și alt mijloc, și anume înființarea de mai multe consulate române în orășelele cele mai principale de acolo, numai cât consulii ar trebui să fie români, iar nu negustori greci.

Consulii români ar trebui între altele să-și deie silința cea mai mare de a feri satele românești de năvălirile bandelor de hoți; mijlocul spre a ajunge la acest scop ar fi stăruința necurmată a consulilor pe lângă autoritățile otomane de a urmări asemenea bande cu forțe de ajuns. Bandele, formate câteodată din 100 până la 200 vagabonzi, merg cu îndrăzneala lor până a năvăli ziua-n amiaza mare asupra satelor și a escrie contribuțiuni grele pentru locuitori. Consulii austriaci promit locuitorilor români că, dacă Macedonia va ajunge sub Austria, brigandajul ar înceta imediat. De aici provine dar înclinarea sătenilor români cătră austriaci.

Scrisoarea pretinde chiar că bandele de hoți din Macedonia ar fi întreținute de o mare putere. Împrejurarea că bandiții sunt tot indivizi străini dă loc la aceste supoziții. Merită a se aminti aici că bandiții, spre a stoarce și ultimul ban din punga locuitorilor, iau ca zălog copii din școli pentru a căror restituire iau apoi de la părinți sume enorme.

O cestiune de cea mai mare importanță amintită în scrisoarea amicului nostru este alianța româno-albaneză.

Dintre toate popoarele balcanice albanejii și românii se împacă mai bine unii cu alții, simpatizează la orice ocazie. Așa fiind, s-ar putea foarte ușor realiza o alianță între albaneji și români. Foloasele pentru ambele popoare ar fi mari.

Se-nțelege de la sine că o solidaritate strânsă între albaneji, turci și români în partea locului ar fi mijlocul cel mai bun de-a preîntâmpina tendențele de predominațiune panbulgare și panelene, deși nouă repartiția teritoriilor după state ne pare un punct mai puțin important decât stabilirea sinceră a unor principii de drept public cari să admită egalitatea pentru dezvoltarea deopotrivă a tuturor elementelor etnice din Peninsulă.

❦