[4 octombrie 1880]

Uneori ni s-a întâmplat a auzi de la oameni onorabili asigurarea că nu toți roșii sunt demagogi, ba chiar „Românul“ a respins numirea de roșu ca o calomnie. Ni se spunea că reacția calomniază pe patrioți ca să-i discrediteze în străinătatea monarhică, ba chiar în cea republicană, arătând că sunt niște oameni cu idei răsturnătoare, petroliști și comunarzi, pe când în realitate dumnealor nu sunt decât niște blânzi burgeji cari doresc libertatea disciplinată prin legi și a căror supremă ambiție este ca să devie căpitani în garda națională. Ambiție hazlie, dar puțin periculoasă.

Pe de altă parte nici noi n-am prea confundat pe roșii noștri cu radicalii din Franța. Răi sau buni, acești din urmă au credinți constante, pe când ai noștri au cel mult apucături constante; cei dentâi sunt curajoși la caz de trebuință, ai noștri la primejdie s-ascund în gaură de șarpe; aciia refuză slujbe de la reacție, ai noștri rup mânicile reacționarilor când sunt la putere ca să le dea o slujbușoară cât de mică.

Însă există și multe trăsături comune. Negarea oricării tradiții pe terenul vieții publice și naționale, neclaritatea de vederi în privirea proprietății altuia, maniera de-a considera averea statului ca averea nimănui, în fine mărginirea intelectuală, invidia, ura contra a tot ce răsare prin vreo superioritate oarecare asupra nivelului de rând, c-un cuvânt toate păcatele unui caracter rău, unei minți mărginite și a unui om deplasat se află tot așa de bine la roșii noștri ca și la aceia din toate țările.

O ultimă deosebire există însă între roșii noștri și cei din alte țări. La ai noștri li-e rușine să se mărturisească roșii — din cauze reversibile poate — pe când cei apuseni se fălesc cu principiile lor.

Și-ntr-adevăr, când tânăra generație de „revoluționari români din Paris“ au felicitat pe comunardul Henri Rochefort cu duioase vorbe de prieteșug ni s-a dat a înțelege că părintele, talpa, nu e răspunzător de aberațiunile sculelor de feciori.

Nepermițându-ni-se a conchide de la așchie la trunchi, de la poamă la pom, de la turc la pistol și de la tămâie la sfânt, suntem siliți a urmări nervul probațiunii până la trunchii răsăriți și înalți ai democrației române.

De astă dată, d. Ioan C. Conte de Brătianu e în chestie. În Épisodes sur la chute de l'Empire un ziar parizian care descrie partea ce-o luase la conspirații d. Ranc, un radical cunoscut din Franța, ajunge a povesti complotul de la Opera comică și de la Ipodrom, din iunie și iulie 1853. Acest complot avea de scop uciderea marelui nostru binefăcător, a împăratului Napoleon III, la intrarea unuia din aceste teatre.

La Ipodrom, conspiratorii, urmăriți pas cu pas de poliție fură siliți a părăsi piața. Câteva zile, după aceasta, la Opera comică, ei își manifestau prezența prin aceea că vedeai venind și ducându-se niște oameni cu figuri extraordinare și apucături melodramatice — care fură înhățați. În fond nimica toată personalul acesta de studenți și lucrători, care au trebuit să facă să zâmbească poliția de atunci. — În acest personal găsim pe d. Jules Allix, mai târziu inventator al melcilor simpatici, viitorul comunalist, care s-a întors din exil tot atât de agitat ca și în trecut; apoi un conte Brătianu, astăzi ministru în Moldo-Valachia.

Restul, afară de d. Ranc, nu pare a fi pătruns la suprafață. La audiență d. Jules Favre, apărătorul d-lui Brătianu, se-ntreba ce-o fi căutat nobilul său client într-o adunătură în care era un pungaș, anume Martin, care juca pe nebunul și putea prea bine să fie un agent al poliției. Și-ntr-adevăr erau între ei tot soiul de oameni, un belgian, mai mulți cizmari ș.a.m.d.

Iată dar de la cine d. Brătianu a învățat arta de-a guverna un popor și de-a dirige politica unui stat. De la descoperitorul melcilor simpatici. Acest d. Jules Allix ținea odinioară conferențe în Paris în care dovedea că doi indivizi, unul la Țarigrad și altul la New-York, ținând fiecare în același moment câte-un melc în mână se pot înțelege în mod simpatic, adecă să știe unul gândurile celuilalt.

Parizienii curioși trebuie să fi făcut mult haz în vremea aceea de ingenioasa descoperire a d-lui Jules Allix, până ce participarea lui la Comună le va fi dovedit că fiece nebun poate deveni periculos dacă i se dă importanță în societate. La noi descoperitorii melcilor simpatici înfloresc pe toate ulițele și se fac oameni mari, ba capătă medalie Bene-Merenti, fără ca lumea să-i facă haz măcar, pentru că prea avem mulți și ne-am obicinuit cu ei.

În orice caz însă rămâne să stabilim în mod constant că șefii partidului roșu din țară au stat în legături cu demagogia cosmopolită din Franța, cu comunarzii și socialiștii. Din manifestările „revoluționarilor români“ din Paris se vede că aceste legături promit a continua din neam în neam, până la sfârșitul veacurilor.

Fericită Românie, ce viitor te așteaptă!

❦