[3 octombrie 1880]

O discuție cam zadarnică s-a încins între noi și „L'Indépendance roumaine“. Din mărturisirea noastră limpede și sinceră că, în opoziție fiind, nu facem politică esterioară ziarul francez deduce că un partid „care n-are program și nu face politică esterioară renunță prin asta chiar la orice pretenție de existență ca partid de guvernămînt“.

Reproducem, ca răspuns de căpetenie, din programul nostru, pasajul privitor la politica esterioară:

În afară o politică modestă și chiar respectuoasă cătră toate puterile, dar demnă și stăruitoare, care esclude orice vederi ambițioase, orice visuri aventuroase, și ne scutește de umilințe; o politică onestă și consecuentă, care să ne concilieze bunăvoința și să inspire încredere.

E, o repetăm de atâtea ori, o lipsă de modestie și de respect pentru puteri zdrobitor de mari, cum sunt cele vecine, de-a ne declara pentru politica balcanică a uneia sau a celeilalte. Dacă am trăi în Anglia am așterne, ca și d. Gladstone sau lordul Beaconsfield, programe sunătoare de politică esterioară; dar în poziția în care suntem cea mai elementară înțelepciune ne impune o rezervă deplină în asemenea cestiuni, mai ales în opoziție fiind.

De ce mai ales în opoziție?

Pentru că, oricare ar fi guvernul, răul pe care opoziția i-l face acestuia în politica sa esterioară se reflectă asupra țării întregi.

Noi îi amintim foii franceze politica esterioară, înscenată pe uliță de roșii… îi aducem aminte nefasta scenă de la Slătineanu, care ne-a stricat cu cea mai mare putere militară din Europa în momentul în care susceptibilitatea ei era iritată în gradul cel mai mare. Îi aducem aminte zgomotoasele manifestări și sângerândele pagine ale „Românului“ din timpul convenției comerciale austro-române. Îi aducem aminte programul turcofil de la Mazar Pașa, și toate câte au urmat. Ei bine, toate actele acestea au îngreuiat situația țării, și țara e aci în cestiune, nu partidul. Foloase de partid câștigate în detrimentul țării, nu ne trebuiesc nouă și de aceea nu se va găsi în atitudinea noastră nici un act care să fi compromis nu un interes, dar umbra unui interes al țării. Oare crede onorabilul nostru adversar că noi n-am putea face demagogie, că n-am putea mișca masele în contra guvernului, că nu ne e dat, într-un grad mai mare chiar, os magna sonaturum al evangelistului Ioan, că nu putem mișca opinia publică pro sau contra unui vecin? Se-nșeală. Nu voim s-o facem și nu vom face-o decât atunci când un mare interes național, clar, indiscutabil, cu perspective sigure de succes ne va îndemna la aceasta.

Într-un asemenea moment oricare ar fi guvernul țării, fie compus chiar de demagogi de cea mai rea categorie, poate conta pe sprijinul nostru nestrămutat și credincios.

Dar a face politică esterioară în împrejurări în cari se vede limpede că, oricum am lucra, lucrăm mai cu seamă în folosul altora; a desfășura programul unei confederații orientale al cărui act întâi a fost cesiunea Basarabei, al cărui act al doilea a fost americanizarea României, al cărui act al treilea va fi poate și mai rău; asemenea lucruri nu sunt pe placul nostru. Noi n-am fi avut nimic de zis nici contra programei „Românului“; dar ceea ce am fi dorit ar fi fost să-și ție gura.

Nu suntem în poziția popoarelor ale căror aspirații pot găsi sprijin.

Acum să venim la politica esterioară a cabinetului Catargiu. Nu este exact și nu se poate deduce din nimic că acest cabinet ar fi fost instrumentul vreunei politici, fie străină, fie personală a M.S. Domnului. Linia clară de purtare a acestui cabinet a fost: „Câștigarea independenței țării înainte de deschiderea cestiunii orientale și cu consimțământul marilor puteri, deci, în consecință, și cu a Turciei“.

Fiindcă vorbim de-o epocă care aparține istoriei putem spune verde că răspunsul stereotip al Porții era: „Bucuros v-am recunoaște independența necondiționată dacă n-am ști că de-a doua zi veți deveni aliații unuia dintre inamicii noștri seculari“. Dacă i se dădeau asigurări contrarie Poarta răspundea: „Nu d-voastră cu cari vorbim veți face-o, dar alții, căci sunt multe soiuri de oameni în România“.

Și pe când această politică netedă, respectoasă pentru toți, înainte de toate pentru Poartă chiar, și pe deplin legitimă, se realiza, e drept că prin mici, însă semnificative concesii pe cari ni le făceau, pe rând pe rând, toate statele europene, ce striga opoziția și „Românul“ ei de pe atunci? „Sîntem turci. Nu voim să știm nimic de independență“.

Astfel zilnic era amăgită țara, erau amăgiți chiar maturi bărbați politici prin paroxismul stilistic al opoziției de atunci; mai mult încă, însuși conservatorii erau amăgiți de atitudinea turcofilă a opoziției; și fiindcă această atitudine tot era mai asigurătoare decât o politică de aventuri, care se presupunea că s-ar fi preconizând din afară, conservatorii au lăsat să le scape, cu oarecare încredere, frânele guvernului din mână.

Țara a crezut pe amăgitori. Politica guvernului conservator fiind descrisă ca o politică aventuroasă, îndreptată contra Porții, țara a crezut că așa este.

Ei bine, în acel moment de abdicare, care-a fost atitudinea consevatorilor?

Au încurajat, prin „Timpul“ chiar, candidaturile roșii contra altor candidaturi nedeterminate. Bătea la ușă furtuna și trebuia ca țara să fie cel puțin tare prin preponderanța absolută a unui partid numeros și disciplinat. Colecția „Timpului“ de atunci e martură spre a dovedi că noi am susținut, contra fracțiunilor conservatoare chiar, candidaturile oamenilor care ne-au dat în judecată.

A ne asocia însă programului de soluțiune a cestiunii Orientului preconizat de-o putere sau de alta nu ni se pare nouă o politică proprie și națională. Pân-acum, o spunem drept, tot politica strămoșască a echilibrării influențelor ni se pare cea mai bună și recomandabilă. În această politică, defensivă oarecum, orice guvern va avea sprijinul nostru și când, în cestiunea izraelită, i-am făcut opoziție celui actual, el însuși a găsit în toți un sprijin dezinteresat contra exigențelor împovărătoare ale rău-informatei Europe, și și-a schimbat, după noi, programul soluțiunii.

„L'Indépendence roumaine“ încheie cu cuvintele rostite de d. Carp în Cameră: „Puterea nu se cere, se ia“.

N-o cerem, o vom lua. Dar n-o luăm decât de la cine are dreptu a ne-o da, de la țară și de la încrederea Domnitorului. Alte pârghii de ridicare la putere pot fi bune pentru alții, pentru noi nu.

Încolo lăsăm iarba să crească în voia ei, și puțin ne pasă dacă politica noastră de strictă conservare cu toate mijloacele a ceea ce avem de la strămoși se va numi sau nu o politică șchioapă, o politica de cumpănă, o politică ibridă.

Șchioapă, neșchioapă, ea ne-a păstrat, și orice veleități de altă natură, precum acele ale lui Cantemir, ale lui Toma Cantacuzin, ale lui Constantin Basarab Brâncoveanu, n-au dus decât la știrbire de hotare, la dominație străină, la subjugare materială și morală, la rele pe cari secoli de muncă abia le vor putea stârpi.

Sfârșim prin a rectifica un malentendu.

Noi am spus în numărul de marți (12 octomvrie) că:

Politica exterioară a României, deși are neapărat nevoie de consentimentul națiunii, s-a făcut pururea nu în Parlament, nu în presă, ba nici chiar la Ministeriul de Externe, ci în cabinetul de lucru al Domnului. Numai cercul cel mai restrâns dimprejurul Domnului a știut ce curenturi predomnesc în politica generală a Europei și încotro trebuie să ne înclinăm.

„L'Indépendance“ traduce astfel:

…cette politique n'a jamais été inspirée ni par le Parlement, ni par la presse, ni même par le Ministère des Affaires Etrangères, mais a été dirigée du cabinet du Prince.

Deci conchide de aci că toți miniștri n-au fost decât instrumente ale politicei personale a Domnului.

Traducerea cam liberă a verbului românesc facere, într-un loc prin inspirer, într-altul prin diriger, alterează înțelesul șirurilor noastre. Noi am voit să zicem, prin pasajul de mai sus, că politica exterioară nu se poate face la noi ca în alte țări puternice, trăgând clopotul cel mare, ci numai restrângându-se secretul de stat la puținele persoane cari merită încrederea de a-l ști. Pentru paza secretului de stat nu e potrivit în țara noastră vorbăreață nici chiar localul Ministeriului de Externe, necum Parlamentul. E de notorietate publică, de ex., că tot ce se pertratează în ședințele secrete ale Adunărilor a doua zi se știe pe toate ulițele.

❦