[5 martie 1880]

În libera Engliteră se petrece astăzi un eveniment politic care în aparență nu prezintă decât un interes local, dar care în realitate din zi în zi ia proporțiunile și însemnătatea unui eveniment de interes european. Voim să vorbim de dizolvarea Parlamentului, anunțată de lord Beaconsfield și de pregătirile ce se fac de diferitele partizi pentru încurândele alegeri de după Paști.

Lupta va fi învierșunată între partidul tory astăzi la putere și partidul liberalilor sub direcțiunea lui Gladstone. Cestiunea ce desparte partizile mai mult în acest moment este politica din afară. Și unul și altul voiesc a mănținea integritatea și mărirea Imperiului englez; diferența între ei consistă că liberalii se mulțumesc de-a aștepta atacul inamicului în pozițiile lor, pe când ceilalți au aerul de-a voi să-l preîntâmpine.

Momentul dizolvării pare oportun și favorabil pentru partidul astăzi la guvern și poate că partidul Gladstone să rămână în minoritate; dar rezulta-va de aci că puterea și autoritatea morală ce-o prezintă opozițiunea va fi un capitol pierdut pentru Anglia și că opiniunile ce reprezintă acest partid vor rămânea anihilate prin singurul fapt că guvernul va obținea majoritatea în Cameră? Nu. Negreșit că pentru afacerile ordinare majoritatea își va impune hotărârea sa minorității; dar este de ajuns să ne amintim importanța rolului ce-a jucat d. Gladstone în ultimul război din Orient ca să ne convingem că sunt cestiuni de o ordine politică înaltă care nu se dezleagă prin 10, 20 de arșice (bile) aruncate în urne, ci pentru care se reclamă consimțământul unei întregi națiuni. Astfel se știe că, deși lord Beaconsfield era dispus de a practica o politică mai accentuată în ultimul război, deși voia poate a lua o parte directă la el, opozițiunea lui Gladstone și a partidului său au fost de ajuns de-a ținea pe guvern în loc, fiindcă acea minoritate, reprezentată prin el, credea că nici onoarea, nici interesele Angliei nu erau într-atât puse în joc ca să nu poată fi satisfăcute decât cu sacrificii bănești și cu sângele fiilor Angliei și într-adevăr — la încheiarea păcii — Anglia a fost în stare de a-și garanta toate interesele sale, astfel cum ar fi putut a o face chiar după un război fericit.

Iată roadele binefăcătoare a unui regim adevărat de libertate, a unui regim de control, a unui regim constituțional. Ferice de acele popoare a căror viață și avere nu sunt puse la discreția unui singur om, fie el un mare căpitan sau un geniu ca Napoleon I.

Din nenorocire nu astfel se petrec lucrurile la noi. Un guvern la noi care odată dispune de majoritățile arșicelor nu voiește a-și mai da seama și a ști nici cum au ajuns la putere, nici de mijloacele cu cari se mănține. Opozițiunea pentru el e un ce fără de voință. Chiar simțul general al țării, dacă se grupează împrejurul acelei opozițiuni, e totuși pentru el ca și când n-ar exista, căci el se zice că posedă încrederea șefului statului și se bucură de majoritatea arșicelor.

Ca să probăm pân'la evidență pân'la ce grad s-a desfidat în ultimele evenimente bunul-simț al țării n-avem decât să amintim un fapt care s-a dat publicității de pe tribuna Parlamentului și care astăzi este de notoritate publică. În ajunul intrării oștirilor rosiene pe teritoriul român miniștrii convocaseră o consultație înaintea șefului statului la care fură chemați nu membrii fostului guvern, căzut de la putere, ci bărbați politici cari parte reprezentau elemente intermediare între guvernul căzut și noul guvern, parte erau amici ai acestui din urmă și anume: d-nii Bozianu, Ion Ghica, prințul Dim. Ghica, M. Cogălniceanu, A. Golescu, C.A. Rosetti și M. Costachi.

Toți în unanimitate — afară de d. C.A. Rosetti — se pronunțară în contra unei politici de acțiune și pentru respectarea pozițiunii politice ce ne era creată prin Tractatul de la Paris.

De mulți se atribuie căderea fostului guvern rezistenței ce el ar fi pus de a se arunca într-o politică aventuroasă, deși opozițiunea de la Mazar Pașa imputa acelui guvern o politică de acțiune și aventură.

Partidul radicalilor, fidel programei lor de a face pururea contrariul de ceea ce-au scris și au vorbit, au rupt cu tradițiunile, au sfidat opinia publică, simțul general al țării și, preocupat mai mult de a se mănținea cu orice preț la putere, au săvârșit faptele pe cari le imputase fără cuvânt fostului guvern.

Când trimisul guvernului nostru se prezintă înaintea ambasadorului englez la Viena ca să invoace bunăvoința Angliei în favoarea României în ajunul conferințelor de la Berlin, ministrul englez, c-o legitimă ironie, răspunse:

Noi mergem la Berlin ca să împăciuim pe beligeranți, n-avem a ne amesteca în afacerile aliaților.

Toate neajunsurile, toate gemetele de nemulțumire ale țării sunt înădușite prin atotputernicia guvernamentală.

La vot! La vot! strigau credincioșii guvernului, și majoritatea arșicelor decidea de soarta țării.

Țara, astăzi în nedumerire, se întreabă:

Cine poartă răspunderea?

❦