[7 octombrie 1880]

De mai multe ori am relevat că ideea daco-română ca aspirație politică era una din etapele programului balcanic al Rusiei; aceeași idee ca aspirație națională își avea originea și motorii la Viena. De n-ar fi prea mic cadrul unei foi politice pentru a urmări demonstrația s-ar putea dovedi caz după caz cum unirea politică a românilor era marele manipul ce se întrebuința dintr-o parte pentru a câștiga simpatiile țărilor noastre, cum pe de altă parte ideea națională, conștiința deosebirii noastre de celelalte popoare ale Orientului, reamintirea originii romane și a latinității noastre era timp îndelungat contragreutatea ce se opunea unui ideal politic care se promitea a se realiza cu ajutorul slavilor.

„L'Indépendance roumaine“ ne-ntreabă dacă se poate dovedi aceasta tot atât de limpede pentru politica austriacă precum se poate face în privirea Rusiei.

Manținând deosebirea de mai sus desigur. Rolul pe care-l prescria politica rusească țărilor române era deosebit de acela pe care socotea a ni-l atribui cea austriacă, dar era dominat de aceeași idee.

Citind nota cancelarului Kaunitz către ambasadorul austriac la Constantinopol, Thugut, scrisă acum 105 ani, la 1775, vedem liniamentele politicei tradiționale a Austriei în Orient.

În situația de azi a Porții scrie Kaunitz, politica noastră secretă trebuie fără îndoială să aibă de scop ca împărăția turcească să stea în Europa cît se va putea de mult sau cel puțin, în cazul cel mai rău, ca împărăția să nu fie răsturnată prin Rusia singură și pentru sine, fără cooperarea necesară a Curții noastre.

Fără cooperarea necesară, iată cheia atitudinii Austriei de atunci și pân-acum. De câte ori Rusia a declarat război Porții a trebuit mai întâi să se învoiască asupra cooperării necesare cu Austria. Înțelegerea ultimă de la Reichstadt n-a fost nimic alta decât stabilirea condițiilor cooperării necesare.

O condiție însă a cooperării la desfacerea Turciei a fost respectarea celor două Principate, Moldova și Țara Românească. Astfel la 1772 Thugut raportează lui Kaunitz despre conferențele ce le-a avut cu contele Orlof, conferențe cari toate se făceau pe baza unei convenții secrete dintre Austria și Rusia. În acest raport se asigură de două ori că Maiestatea Sa împărăteasa Rusiei a promis a renunța de la intențiile ei asupra Moldovei și Țării Românești, că ea nu-și va schimba cuvântul dat în privirea Principatelor oricâte biruințe ar mai avea armata ei. Dar dacă în privința aceasta Rusia era legată, ea încerca a-și câștiga țările moralicește, smulgând de la turci concesii politice.

Pe când așadar Rusia trezea mai cu seamă instincte politice în Principate, precum a făcut-o și cu popoarele de dincolo de Dunăre, Austria stăruia, pe cât era cu putință în vremea aceea, de-a contrapune instinctele naționale ale românilor, căuta a le lămuri deosebirea ce există între ei și celelalte popoare învecinate, cu toată comunitatea de religie. La 1773 Iosif II asigura pe români

că, strănepoți ai lui Traian, fiind, ei sunt adevărați feciori ai săi, deoarece el, proclamat împărat al sacrosanctei Împărății romane, poartă singur astăzi moștenirea imperială a Cezarilor din Roma.

Iosif II se privea ca împărat al poporului românesc, și aceasta prin moștenire de titlu. În districtul Năsăudului el a fondat patru sate românești ce există și astăzi și ale căror nume proprii împreunate cuprind promisiunea de mântuire a neamului românesc.

Aceste patru vorbe la un loc sună:

Salva Romuli Parva Nepos.

Ca compliment al șirului de idei de mai sus n-avem decât a aminti trecerea unei însemnate părți a românilor la uniunea cu catolicismul și mișcarea de redeșteptare națională inaugurată după acest eveniment. Această mișcare s-a comunicat repede și dincoace de Carpați, nu fără încuviințarea Austriei.

Noi nu facem critică nici uneia din aceste serii de idei. Pân-acum știm numai atâta că, pe când înainte ne era dată putința unei dezvoltări normale a poporului după propria lui natură și propriile lui dispoziții, prin influențarea bilaterală de dinafară aceasta, dezvoltare a fost pripită și bolnăvicioasă.

Partidul roșu din țara noastră este o creațiune a politicei străine, căci tuturor le trebuia un element incult și demagogic de care să poată uza. În această calitate partidul acesta a pus mâna pe aceste idei și le-a esploatat ca un mijloc comun de agitație politică contra elementelor sănătoase și cuminți ale țării. De aci a rezultat apoi neîncrederea crescândă a Apusului Europei în noi, care ne consideră ca un cuib de dezordine și răzvrătiri; de aci a rezultat după opinia noastră, și asprimea cu care li se refuză românilor din provinciile învecinate până și cea mai elementară libertate de dezvoltare.

❦