[8 octombrie 1880]

Veni-va timpul în care micile state de la Dunăre să stea în acele legături intime cari existau între ele în secolul al XIV-lea? Pe atunci le aflăm în adevăr legate prin sentimentul de comunitate religioasă, opus puternicelor încercări de prozelitism catolic și prin tendența de-a se desface de supremația ierarhiei bisericești a Bizanțului și de-a-și crea bisericele lor autonome. Vedem apoi dinastiile din Serbia, Bulgaria și Țara Românească înrudite, vedem că, fără alianțe formale, fără idei de federațiune, toate popoarele acestea se adunară, în jumătatea a doua a secolului, sub aceleași steaguri în contra turcilor năvălitori, sub puterea cărora au căzut pe rând cu toate.

În urmă le vedem eliberându-se una câte una. Dintre toate țările dunărene cele românești singure a putut, prin poziția lor geografică și prin calitatea lor de obiect de ceartă, să-și păstreze o autonomie formală, scump plătită îndealtmintrelea prin condiția de-a fi teatrul de luptă al vecinilor celor puternici. Însă din această autonomie a țărilor românești a răsărit încet reînviarea celorlalte state balcanice. Pe atunci țara noastră a fost un adăpost pentru aciia dintre creștinii Turciei cari aveau aspirațiuni de eliberare. Din timpii din urmă amintim numai că mișcarea din Grecia a avut un razim de căpetenie la noi, că regenerarea Bulgariei s-a pregătit la noi, ba în timpul domniei lui Vodă Cuza până și maghiarii căutau în România baza de operațiune pentru emanciparea patriei lor.

Dacă se va întemeia pacea și pentru anii viitori credem că vechile raporturi cordiale vor renaște între popoarele dunărene. Condiție unică pentru ca, fără legături formale chiar, popoarele să reintre în era întreruptă la venirea turcilor în Europa este uitarea micilor rivalități de rasă, îngăduirea aspirațiilor legitime ale fracțiunilor de popoare presărate ca insule etnografice în complexe mai mari, c-un cuvânt dreptatea pentru toți. Dacă popoarele mici n-ar fi atât de lesne escitabile prin obiecte neînsemnate, dacă nu li s-ar distrage atenția de la munca serioasă prin trezirea de mici apetituri politice, relațiile vechi s-ar restabili de la sine.

Vizita pe care M. S. Regală Domnul se pregătește a o face I.S. Principelui Bulgariei la Rusciuc va contribui poate a înlătura o seamă de mici dificultăți câte se iviseră în urmă, presupunem că nu atât din propria inițiativă a bulgarilor pre cât din alte cauze.

Dar afară de aceste neînțelegeri, a căror origine n-o discutăm, se vorbește în timpul din urmă și de alte cestiuni de-o importanță mai mare, cari asemenea s-ar putea atinge cu ocazia întrevederii. Dacă apropiem știri din sorginți diverse, dar având aceeași direcție, vedem că voiajul pe care prezidentul companiei austriace a drumului de fier al statului (Staatsbahn) l-a întreprins în acest moment la Paris intră asemenea în cadrul obiectelor ce pot fi discutate la Rusciuc.

Delegați ai societății Staatsbahn din România și din Bulgaria se află acuma la Paris și comitetul central va putea trata acolo în cunoștință de cauză cestiunea executării liniei de tranzit spre Constantinopol prin Bulgaria. Despre linia aceasta se zice că, deși în privirea traficului nu va fi tocmai escelentă, însă merită preferență înaintea celei proiectate prin Serbia, căci e mai scurtă și nici dificultățile tehnice nu sunt atât de mari; chiar stabilirea unui pod peste Dunăre și construirea drumului în defileul de la Șipca nu prezintă piedeci de tot grele. Se zice că atât guvernul român cât și cel bulgar ar înclina să aprobe întreprinderea aceasta, iar în caz de-a se mănținea situația pacifică de acum, Parisul ar oferi lesne mijloacele financiare pentru construirea acestei linii de legătură. Pentru a se înlătura prevențiunile cari ar exista în contra unei societăți austriace, aceasta n-ar voi să-și întinză rezoul dincolo de marginile monarhiei, ci s-ar mulțumi de-a-și oferi serviciile sale fără a concura pentru obținerea concesiunii liniei.

De se va face această legătură sau de a nu se va face e deocamdată indiferent. E sigur însă că un întreg sistem de interese economice ar sta în legătură c-o juncțiune cu Constantinopolul prin România și Bulgaria, cari merită a fi discutate cu toată înțelegerea.

Asemenea începe a se vorbi în timpul din urmă de-o confederare defensivă a statelor dunărene.

Am dovedit într-alt rând că ideea confederației orientale a fost susținută la noi de „Românul“ de la întemeiare până astăzi, precum mărturisește el însuși.

În cazul încercării de-a stabili înțelegeri de asemenea natură ne vom trezi fără îndoială în fața unei vechi rivalități în afacerile Orientului. De o parte va fi greu a stabili legătura astfel încât să nu cuprinză o preponderanță de rasă, o nedreptățire a uneia în favorul celeilalte. Greutatea n-ar fi atât de mare de n-ar fi augmentată prin diferite aspirațiuni mult mai puternice decât popoarele dunărene înșile, dacă acestea, precum am spus mai sus, n-ar deveni atât de lesne manipulul puterilor mari. Pentru ca ele să-și cunoască bine interesele adevărate ar trebui să fie sau mult mai culte sau mai înțelepțește guvernate. Atunci ar păstra autonomia ce-au câștigat-o nu numai în contra inamicilor, ceea ce-i ușor, ci contra amicilor chiar, ceea ce e mult mai greu.

Deși nu știm ce formă ar lua viitoarele legături ce ar avea să se stabilească între statele de la Dunăre, aflăm cu toate acestea că în timpul din urmă nici Austro-Ungaria nu s-ar opune la formarea unei legături defensive între aceste state. Însă — ciudată analogie — se zice că împărăția vecină ar pretinde și în cazul acesta ceea ce a pretins și în cestiunea dunăreană; prezidenția de drept în consiliul federal. Știrea aceasta, ce nu ne pare a fi intrat nici măcar în stadiul prealabil al unei cestiuni, e totuși îndestul de caracteristică pentru ca s-o punem asemenea în cadrul obiectelor ce se pot atinge cu ocazia întrevederii de la Rucisuc.

❦