TEATRUL NAȚIONAL: MĂNĂSTIREA DE CASTRO
Melodramă în 7 acte cu mare spectacol
[8 octombrie 1880]
O dramă care de mult făcea deliciile publicului nostru de provincie, cea mai vulgară țesătură cu tablouri, peripeții, schimbări de scenă și surprinderi calculate pentru galerie, a fost aleasă pentru a doua reprezentare a Teatrului Național.
Am avut nefericirea a vedea pe Millo, fala scenei noastre, silit să suplinească un rol de necesitate și ridiculizat prin înființarea teribilă de cardinal intrigant; Eufrosina Popescu coborându-se la un rol nedemn de talentul ei artistic; iar toate celelalte roluri jucate atât de improbabil, atât de absurd de parcă asistai la o parodie. Imaginați-vă că cel mai bine — cel puțin, cel mai aclamat de publicul serii — a fost Petre Velescu. Într-o piesă, unde ia parte un Millo, aplauzele sunt pentru P. Velescu! Ce piesă monstruoasă și ce interpretare absurdă trebuie să fie!
Dacă s-a ales această piesă pentru a atrage mulțimea căreia-i plac scene sângeroase de bandiți, priveliști înspăimântătoare, procesiuni de călugărițe etc. … nu era destul frumuseța și majestatea decorului, ci trebuia să concure mai cu seamă frumusețea și frăgezimea personificatorilor, fără care se hrăpește orice iluziune de scenă și celui mai nevinovat spectator. Fac aluziune la fețele îngerești ale călugărițelor, la aerul religios al stariței, la aspectul cavaleresc al câtorva nobili, la înfățișarea marțială a bandiților și la gruparea lor!
Ce să mai zic de scenele amoroase fără nici un dram de amor, de desperările improbabile ale amantului, de durerea invizibilă a iubitei. Aceasta va deștepta în cititor, precum a făcut-o în spectator, ilaritatea cea mai amară! Atâtea incongruități de scenă necinstesc Teatrul Național. De la un asemenea teatru subvenționat de stat și în fruntea căruia se află niște bărbați pe care ne-am deprins a-i considera ca valoroși în materie de artă și literatură, ne-am putut aștepta să fie cu discernământ în alegerea repertoriului și să caute a procura publicului inteligent o serie de piese gândite și lucrate bine și interpretate cel puțin cu îngrijire artistică. Și de unde să sperăm aceasta dacă nu de la Teatrul Național? Celelalte teatre de prin capitală și de prin provincii sunt niște întreprinderi ale unor particulari — de meserie artistică în cea mai mare parte — cari, prin pozițiunea lor materială și poate și intelectuală nu se pot consacra cu totul la cultul adevărat și amănunțit al artei lor. Să nu le cerem lor piese bune și joc perfect, adecă niște lucruri ce nu le au drept țintă, și să le fim recunoscători măcar pentru atâta că mai întrerup din când în când monotonia în care lâncezește publicul, prin câteva ore de plăcută distracțiune. Însă de la Teatrul Național se poate cere aceasta cu tot cuvântul. Acest teatru este prevăzut pe de-o parte cu mijloacele de întreținere, pe de alta statul se îngrijește a-l pune sub privegherea unor persoane cari s-au distins prin merite literari și prin interesul ce l-au dovedit pentru cultul frumosului. Iată garanții pentru înflorirea teatrului. Salariul bun și sigur atrage concurența artiștilor și comitetul inteligent alege pe cei mai de soi, așa încât personalul dramatic are cea mai favorabilă ocaziune să se preocupe cu seriozitate de chestiunile cele mai înalte și cele mai delicate cari privesc nobila lor artă.
❦
