[9 aprilie 1880]

Camera radicalilor, în ajunul despărțirii sale, înfățișează un spectacol care ar fi bucurător pentru opoziție dacă n-ar fi adânc întristător pentru orice Român ce mai are vreun sentiment de demnitate sau mai hrănește vreo speranță pentru viitorul instituțiilor parlamentare în această țară. După ce a pierdut aproape un an în a nu face alta nimica decât a vota „strălucita“ afacere și a da niște bugete false, acuma, în două-trei zile ce-i mai rămân până la despărțire, votează legi peste legi, cari de cari mai importante, fără șir, fără discuție, adeseori în mijlocul zgomotului, fără chiar să se poată auzi ce se citește de la tribună. Să mai adăogăm pe lângă acestea intrigile personale și vânătoarea de portofoliuri și vom avea un spectacol pe care credem că nu prea îl înfățișează multe Adunări în lume.

Să luăm ședința de ieri. Un spectator străin, nedeprins cu ședințele Adunării radicalilor noștri, ar fi întrebat dacă se găsește într-o Cameră legiuitoare sau în vreun Beedlam oarecare. Judece oricine. Unii deputați se adunau în secțiuni, alții în comitete, fără chiar să aibă textul, nu imprimat, ci nici copiat de mână, al legilor ce se propuneau. Între acestea, Adunarea ținea ședință și vota cu iuțeala aburului legile cari, tot într-o vreme, se discutau cu câțiva deputați în secțiune, treceau la alți câțiva în comitet, se scriau apoi cu zor de impiegații Camerii și se depuneau la tribună de un raportor improvizat. Astfel se votă o parte din legea asupra fabricii de la Chitila, care fu retrasă în cursul discuțiunii de cătră guvern. S-au votat în același chip mai multe împrumuturi ale unor comune și județe setoase de a imita exemplul marilor finanțiari de la guvernul central. S-a votat cu aceeași iuțeală legea foarte importantă care dă ministerului dreptul să administreze după plac căile ferate, ștergând și păstrând orice va voi din regulamentele actuale ale acelei administrații. În fine, lucru de necrezut! Într-o clipă, printr-un fel de marafet a la Bosco, s-a votat un credit de 8.000.000 (opt milioane) hărăzit guvernului asupra bugetului anului curent și chiar asupra bugetului anului viitor, pentru — fie zis — armarea țării. Un asemenea proiect, care calcă legea contabilității statului, pășind asupra resurselor anului viitor, și care este pe lângă aceasta un vot politic — căci pare a desemna direcția ce guvernul tinde să dea politicii noastre internaționale — a fost votat prin surprindere și înainte de a auzi deputații ceea ce se citea de la tribună în mijlocul zgomotului ce domnea în sală.

Dar faptul cel mai însemnat al acestei memorabile ședințe a fost scandalul petrecut între dd. Cogălniceanu, Dimancea și alți membri ai majorității. Un proiect de lege neînsemnat, dar care privea departamentul d-lui Cogălniceanu, fu aproape respins prin 32 voturi contra 33 pentru, votul fiind nul după regulament. D. Cogălniceanu, care se simte acuma obiectul unei lucrări secrete ce are de țintă răsturnarea d-sale și, din această pricină, fiind astăzi nervos ca o femeie, rosti, în urma căderii proiectului, de pe banca ministerială și în gura mare: „Acelora cari au votat în contra mea, să…“. Era o înjurătură în regulă, așa că n-ar putea-o înscrie nici cea mai trivială gazetă radicală.

Cuvintele d-lui ministru de interne ajunseră la urechi indiscrete; acea înjurătură se adresa evident deputaților majorității, căci nu credem că d. Cogălniceanu ar fi putut pretinde sprijinul opoziției. D. Dimancea auzi și d-sa fraza pe care noi o dăm mai sus printr-un șir de tainice puncte și, mergând în cabinetul Consiliului de Miniștri, care un moment luă caracterul unui altfel de local, trată foarte aspru pe d. ministru de interne, dându-i pe lângă altele și drasticul epitet de prostituit. De aci urmă o ceartă mare, scandal în toată regula între dd. Cogălniceanu și Brătianu și o mare turburare în sânul majorității.

Oricât de blândă și de disciplinată ar fi această majoritate, la dreptul vorbind nu credem că ar putea înghiți modul cam prea brusc și în orice caz cu totul neparlamentar cu care a tratat-o d. ministru de interne. Indignarea d-lui Dimancea va găsi probabil un răsunet.

D. Brătianu caută evident a trânti afară din luntrea ministerială pe d. Cogălniceanu, care-i este o povară grea, iar acesta se luptă ca să rămână în luntre; e lucru înțeles și legitim și de o parte și de alta; în tot cazul însă mijloacele întrebuințate și de unul și de altul caracterizează destul de trist pe acești doi oameni de stat: duplicitate din partea lui Brătianu, o nervozitate copilărească și o neauzită lipsă de demnitate din partea d-lui Cogălniceanu.

Când îl vede pe acesta agățându-se cu atâta desperare de un portofoliu pe care toți vor să i-l smulgă și apărându-se când cu niște mijloace cu mult mai prejos de trecutul său, când cu atacuri de nervi, omul cel mai de rând trebuie să aibă un sentiment foarte dureros pentru d. Cogălniceanu.

Să se termine odată această comedie nedemnă, păgubitoare pentru toți și pentru instituțiile parlamentare, de cari se face atâta vorbă. Explicația începută la Cameră în termenii drastici de cari pomenim mai sus va continua oare și în Consiliul de Miniștri prezidat de M.S. Domnitorul? Am fi curioși să știm ce ar urma de acolo: cazul nu e prevăzut în pactul nostru fundamental.

❦