[9 august 1880]

D. Jules Ferry, ni se pare, actualul ministru al învățăturilor din Franța, a ținut un discurs celebru cu ocazia distribuirii premiilor, în care și-a luat adio de la uzitatul discurs latinesc și a pronunțat fraza, mai celebră decum s-ar cuveni să fie: „Școalele au fost pân-acum închisori, de acum înainte însă vor fi niște grădini“.

Această frază a trecut foarte repede prin gazetele europene și a devenit aproape un aforism, o regulă de înțelepciune, dar nu e în sine decât, blând vorbind, o banalitate. Școala oricând e o închisoare când învățătorul va fi mărginit, e oricând o grădină când acesta va fi un om de spirit care va ști să intereseze pe elevii săi pentru obiectul ce propune. Obiectul e cu totul indiferent, metodul de predare — lucrul de căpetenie. Există profesori de zoologie cari din marea varietate organică a lumii animale nu scot decât o lecție neinteresantă și mediocră; există, din contra, descifratori de ieroglife cari, cu interesul arzător al unui Champolion sau Lepsius, știu să fermece auditoriul cu numărul, cam mare și, la dreptul vorbind, de puțină importanță, al dinastiilor faraonilor. Nu obiectul, propunerea lui interesează și cei mai buni învățători vor rămânea aceia cari vor ști să-și electrizeze auditoriul prin vox viva a lor, prin grai și intuițiune, oricât de aridă ar fi îndealtmintrelea tema ce o tratează. Ca formulă generală, care cuprinde toate viciile de metod, putem zice că „școala va fi rea dacă va apela numai la memorie, bună dacă va apela la pricepere și judecată“, abstracție făcând de materia predată. Indiferent dacă se predau matematice, științe naturale, sanscrită sau ebraică, îndată ce se apelează numai la memorie, obiectul devine greoi și indigest, pe când, dacă știm a interesa priceperea și judecata, știm a pune inteligența în mișcarea ei naturală, obiectul devine interesant, oricât de ingrat ar părea celui nedeprins cu el.

Cu autoritatea d-lui Jules Ferry, advocat se vede, „Românul“ combate argumentarea noastră, făcută în favorul studiilor clasice și a despărțirii lor stricte de cele reale. Spre a dovedi că redactorii acelei gazete nu au studii clasice foaia în cestiune nu se sfiește a dura o sofismă de care desigur anticitatea persecutată ar râde cu divinul zgomot homeric.

Noi am spus că studiul anticității se cuvine a fi cultivat mai cu seamă de clasele acelea cari nu sunt avizate la muncă materială.

„Românul“ își urcă numaidecât tonul și ne zice:

Am putea dovedi că în societatea modernă nu mai există clase cari să nu fie datoare a munci; că, nemaiexistând servagiul, care silea sute și mii de oameni să muncească pentru folosul esclusiv al unui stăpân, nu mai pot exista nici acele clase oțioase, cari să-și vază averea și buna-stare crescând fără o muncă din parte-le.

Chiar cetitorul nedeprins bagă de seamă substituția de idee. Noi am zis muncă materială îndeosebi, „Românul“ ne substituie munca în genere, adecă vorbește de altceva. Ieftină argumentare, în adevăr. Dacă noi vom vorbi de regina Angliei și ziarul guvernamental ne va răspunde cu biografia șahului Persiei ajungem departe.

Noi relevăm că nu numai în societatea modernă, dar în nici o societate, oricât de veche sau oricât de nouă, nu pot exista clase cari să nu fie datoare a munci. Chestiunea e dacă muncesc material sau intelectual? Deosebirea e, credem, destul de clară. Muncă materială se numește aceea care imprimă unei mase o formă de-o valoare superioară celeia ce o avuse. Din vale și deal se face traseu, din pietre pod, din lut cărămidă, din cărămizi casă, din lână postav etc.

Dar oare un judecător care hotăraște raporturi de drept face postav? Un profesor de matematici face cărămidărie? Un episcop, prin predicele lui, durează vagoane? În fine, redactorii „Românului“ fac roate? Nu-i vorba, după o espresie ironică a lui Petru Maior, ar face mai bine dac-ar face roate; dar în realitate nu le fac.

Dacă noi vom vorbi de una, „Românul“ de alta, noi de muncă materială, el de muncă în genere, discuția n-ar avea nici capăt, nici folos. De aceea câteva pagine din Aristotel nu le-ar strica deloc onorabililor confrați.

Dar să venim la vorba noastră, la necesitatea, la rolul eminanente educativ al studiilor clasice. Noi nu judecăm viitorul. E-n mâna lui Dumnezeu și numai el îl știe. Nouă viitorul nu ne pare cu mult mai mult decât un trecut invers: ceea ce a fost va și cam fi totdeauna. Să luăm deci trecutul ca oglindă a viitorului. Cari nații stau azi mai sus în civilizație? Acelea cari au cultivat, în acel mod criticat de d. advocat Ferry, studiile clasice. Cari nații au rămas îndărăt și pe jos? Acelea cari n-au cultivat aceste studii. Într-adevăr nici noi, nici pravoslavnicii noștri vecini, nici turcii, nici bulgarii n-au avut defectul de-a iubi cultura antică, fiind păgânească; și departe am ajuns cu toții, n-avem ce zice.

S-ar putea scrie un volum întreg pentru a espune toate foloasele câte răsar, și pentru dreapta cugetare și pentru caracter, din studiul anticității greco-romane. Căci nu e vorba de orice anticitate sau de ea întreagă. A existat o anticitate indă, alta chineză, o a treia egipteană, una asiriană, alta persană; dar nu de acestea este, nu de ele poate fi vorba. E vorba numai și numai de cultura, restrânsă în anume epocă, a anticității eline și de cea, asemenea restrânsă, a civilizației romane. Înaintea și în urma acestor epoce era pe de-o parte barbarie, pe de alta decadență, de care nici poate fi vorba. Nicăiri însă și nicicând inteligența omenească n-a ajuns la culmea dezvoltării sale normale decât în aceste două epoce.

Dar să vedem ce autoritate mai citează „Românul“ în favorul mărginirii studiilor clasice.

Pe d. Dubois-Reymond (cum îi scrie numele), rector al Universității din Berlin.

D. E. du Bois-Reymond e într-adevăr un om foarte spiritual, dar… dar e fiziolog. Rectoratul său nu e, se-nțelege, urmarea unei deosebite competențe pedagogice, ci al alegerii pe un an din partea colegilor săi, încât e probabil ca viitorul rector, ales dintre profesorii facultății de teologie protestantă, să ție asemenea un frumos discurs prin care să recomande înlocuirea celor două limbi păgâne prin ebraică, precum d. E. du Bois-Reymond cere mărginirea lor în folosul științelor sale speciale, a celor naturale, poate a fiziologiei îndeosebi. Într-adevăr d. du Bois-Reymond e atât de fiziolog încât susține că toată cultura antică e zidită pe nisip, că Goethe, dac-ar trăi azi, desigur n-ar scrie pe Faust, ci ar fi orator în Parlament. Într-o prelegere ținută acum trei ani în Colonia vestitul fiziolog și-a espus ideile asupra lipsei de valoare a culturii clasice, de care — în treacăt vorbind — el însuși e plin și căreia-i datorește creșterea sa și iubirea sa de adevăr. Conform teoriei de mai sus însă, Homer în zilele noastre s-ar fi făcut calfă de spițer și Shakespeare redactor la „Telegraful“. Iată cu ce probe ne vine organul guvernamental în favorul mărginirii studiilor clasice.

Noi însă zicem: nu cu doar și poate, nu cu alte dubitative se decid cestiuni atât de gingașe ca cele ale educațiunii, ci cu probe aduse din esperiență. Tocmai această esperiență însă ne arată pe toate cărările că civilizația s-a statornicit și a crescut acolo unde ea a fost altoită în pomul culturei antice, și că nu s-a putut prinde acolo unde această cultură a lipsit. Orice mărginire a acestor studii e, până la o probă contrarie dată de esperiență, o americanizare a învățământului educativ, precum o zice însuși d. du Bois-Reymond. Și această probă contrarie nu ni s-a dat pân-acuma și nici se poate da prin citarea unor autorități supuse la atâtea îndoieli.

❦