[9 februarie 1880]

Dimitrie Cantemir, Domn Moldovei, unul din oameni cei mai învățați ai secolului său, în prefața latinească a Cronicei românilor povestește — cititorul ne va ierta parțiala incertitudine a citatului, de vreme ce nu avem cartea la îndămână — că romanii, pătrunzând în Rhaetia, vitejii locuitori ai acelei țări le-a luat armele și i-au combătut cu armele lor proprii. Astfel venerabilul cronicar român, în asprul său patriotism (cestiune de creștere, cum ar zice „Presa“), se încumetă a combate pe toți hulitorii neamului său cu propriile lor arme.

Pe un teren și mai priincios decât acela al vechiului cronicar, îmbrăcat în platoșe de fier și înmuind un condei de fier în contra dușmanilor neamului său, ne aflăm noi față cu organul marelui om de stat, față cu „Presa“.

În numărul ei de joi, 7 fevruarie, „Presa“ se miră de reintrarea d-lui Epureanu în partidul conservator, adaogă apoi câteva parafrazări a vorbelor d-lui Boerescu despre lipsa de domiciliu a dreptei conservatoare etc. etc. Vorbe ieftene într-adevăr, de care nu ne preocupăm într-o țară și într-un secol în care epitetele îmblă ulițele, încât le pot găsi și cei mai târziori la pricepere.

Nu vom face așadar polemică cu „Presa“, căci nu ne-am înțelege, mai întâi pentrucă nu vorbim aceeași limbă. Noi știm românește; „Presa“ nu. Noi căutăm pentru ideile noastre cuvântul cel mai adecvat ce se poate; „Presa“ găsește arareori câte un ecuivalent francez. Cestiune de creștere sau, mai exact, de atavism. Omul a cărui părinți n-a fost român neam de neamul lor ar pricepe cu greu adâncimea vorbei țărănești, căci oamenii de țară se-nțeleg chiar între străini cari le știu limba, nu doar dând cuvintelor un înțeles arbitrar, ci punându-le numai într-o ordine sintactică alta decât cea obicinuită și așezând accentul logic pe unele vorbe. Se-nțeleg prin accente, căci au dorința de-a se înțelege.

Deci nu pe terenul acestei înțelegeri pe care discută oameni ce au dorința de a se convinge și îndupleca vom vorbi cu organul marelui om de stat, ci pe acel neutru al argumentului, absolut valabil pentru persoanele la cari ne adresăm, pe acela al dovezii numite ad hominem.

Acum câteva luni, la 15 mai 1879, „Presa“ relata alegerea colegiului I pentru Senat.

Ce zicea „Presa“ pe atunci?

Toți fruntașii națiunii pe cari un sistem fatal li persecutase cu o furie neauzită națiunea-i îmbrățeșează și-i trimite ca să-i puie față-n față cu persecutorii lor.

Aceia pe care partidul radical îi declarase de trădători națiunea-i recunoaște din nou ca stâlpi ai săi.

Cari erau cei stâlpi, acei fruntași? „Presa“-i subliniază în lista aleșilor colegiului întâi, îi tipărește cu cursive, deci iată-i:

Constantin Bosianu

Iancu Strat

C. Silion

C. Cornescu

Al. Știrbei

Vasile Alecsandri

Prințul Dim. Ghica

Petre Mavrogheni

G. Gr. Cantacuzino

Menelas Germani

G. Giurgea

M.K. Epureanu

General Manu

T. Rosetti

General Florescu.

Ce mai zice însă „Presa“ despre această opozițiune?

Opozițiunea, deși în minoritate, reprezintă în realitate adevărata espresiune a țării, căci numai aleșii opozițiunii, până la unul, întrunesc calitățile ce trebuie să însușească un reprezentant al țării în orice împrejurări și mai ales când se tratează de cestiuni importante … Partida radicală, cu o neînsemnată escepțiune, nu este reprezentată decât de niște docile instrumente ale guvernului, cari strălucesc prin necunoștința lor și prin lipsa de orice titluri meritorii și cari nu-și înțeleg într-altfel misiunea decât a face gălăgie la un ordin dat ca să turbure discuțiunea și să voteze tot felul de ilegalități.

Tot în acest articol, mai la vale, „Presa“ vorbește de violarea Constituției prin recunoașterea alegerei d-lui Morțun în locul d-lui Nicu Gane, ce avea mandatul de deputat de Suceava, și zice:

… Tot asemenea va putea da afară din Cameră pe toți deputații opozițiunii și a-i înlocui, după capriciu, cu d-alde Mărgăritești, Dimăncești, Pătărlăgeni etc.

Dar oare citarea Mărgăriteștilor și Pătărlăgenilor e izolată în ciclul de articole de fond ale „Presei“*?

Deschidem numărul de la 20 mai 1879 și vedem următoarele asupra partidului roșu.

Afară de vreo două personalități și de un foarte mic număr de tineri instruiți dar a căror acțiune asupra direcțiunii afacerilor este nulă, partidul care guvernă țara (cel roșu) nu se compune decât de indivizi ce nu pot decât a-i compromite toate interesele, esercitând în stat cea mai tristă și pernicioasă influență …

Oricât de audace și de compact poate fi mândrul și cu penele fâlfâitoare batalion al Pătărlăgenilor și Manoleștilor din Cameră și Senat, autoritatea, prestigiul și talentele, înțelepciunea, tactul și prevederea politică a atâtor bărbați însemnați pe care națiunea i-a trimes în Parlament vor ști a ține în loc și a paraliza acțiunea funestă a acestor triști politici.

Aceasta este convicțiunea noastră!

Aceasta trebuie să fie convicțiunea națiunii!

Aferim, ar zice turcul.

Apoi azi, când d. Boerescu nu mai nemerește domiciliul partidului conservator, pe care-l știa odinioară foarte bine, noi n-avem dreptate a ne plânge că adevăratul flagel al nefericitului nostru popor sunt … advocații? Ceea ce ieri era stâlp al țării, astăzi n-are domiciliu? Se potrivește aceasta? Se potrivește ca nuca în perete și ca sarea-n ochi, ar zice povestea vorbii.

Dar aceasta nu e destul. Rămâne să dovedim tot din „Presa“ că ilustrul partid al Centrului a recunoscut asemenea pe d-nul Epureanu de șef al său.

În no. său de 31 mai 1879 „Presa“ scrie asupra alegerii prezidentului Senatului:

Dar, cunoscându-se declarațiunea P.S. Sale (Mitropolitului), pe care unii o comparau cu fabula vulpei care, neputând ajunge la struguri, îi găsea acri, a trebuit ca și opozițiunea (deci și d-nul Boerescu cu ai săi) să pună un alt candidat la prezidenție, și acest candidat a fost d. M.K. Epureanu.

Tot în acest număr „Presa“ dovedește într-un mod exact că majoritatea guvernamentală la acea alegere n-a fost decât de șase voturi, deși guvernul pusese contracandidat pe d. Bozianu, simpatic tuturor partidelor.

În realitate dosarul nostru ad hominem în privirea „Presei“ e foarte bogat. Dacă nu uzăm de el pe deplin, reticențele noastre sunt cauzate mai mult de lipsa de timp de a ne ocupa cu neconsecuențele unor adversari despre cari nicicând n-am avut o opinie mare.

Nouă nu ne inspiră respect decât o inteligență superioară, osândită fatalmente de a urma adevărului oricare ar fi caracterul purtătorului ei, sau un caracter superior, osândit asemenea de a fi adevărat oricare ar fi inteligența purtătorului lui. Respectăm pe Baco de Verulam, autorul scrierii Novum Organon, întemeietorul științei moderne, care, cu toate defectele caracterului său, prin mărimea creierului era condamnat a fi un rob al adevărului, respectăm, căci aci putem fi mai acasă, pe frații Golești, cari, cu toată mărginirea intelectuală, aveau caractere statornice și limpezi. Tot ce e la mijloc, pe jumătate onest sau pe jumătate inteligent, e pentru noi lume problematică, nimic.

Aurea mediocritas e pentru noi o oroare în amândouă laturele ființei omenești, precum era pentru divinul Dante. Acest „element moderator“, dacă voiți, al caracterelor și inteligențelor, e locașul minciunii, al tertipului, al meschinăriei, locașul acelui advocat pe care Scaunul papal îl numea advocatus diaboli. Aceștia sunt oamenii născuți spre a pretexta intenții bune și a face fapte rele, oameni ce nu cred ceea ce zic și nu zic ceea ce cred; ei nu sunt nici buni, nici răi, ei sunt de-a dreptul mici, și existența lor în lume este o persiflare a existenței.

❦