[9 februarie 1880]

„Presa“ de vineri 8 fevruarie ne răspunde nouă următoarele:

Adversarii noștri se agață de o eroare tipografică ca să facă mare zgomot și să ne taxeze de inconsecuenți. În adevăr, în paragraful citat de „Timpul“ s-a omis vorba jumătate ce venea imediat înaintea cuvântului gimnazii și astfel se complecta ideea d-a restabili ecuilibrul între studiele clasice și reale; dacă am fi dorit să se suprime cu totul învățământul clasic, am fi cerut desființarea tuturor liceelor, pe când noi am lăsat să subziste jumătate aproape din liceele din țară.

În materia erorilor tipografice esperiența noastră e foarte bogată.

Când d. M. Schina a plagiat pe un autor francez, fără a-i cita numele, omisiunea era o eroare tipografică.

Când d. Sion numea versurile lui Dosoftei metropolitul hexametri și pentametri, aserțiunea era o eroare tipografică.

Când d. Ureche omite — ingratul — numele autorilor spanioli pe cari-i plagiază, lucrul se reduce la o eroare tipografică.

Când în fine un scriitor de la „Presa“ zice: „Rămân liceele în care să învețe carte profesorii de gimnazii, iar gimnaziile le desființăm ca să facem școli reale“, atunci se-nțelege că această abdicație formală de la judecata omenească a fost numai … o eroare tipografică.

Mai vine însă un alt pasaj, tot atât de caracteristic.

Terminăm prin a rectifica o altă eroare comisă de „Timpul“; nu d. Maiorescu a conceput pentru prima oară ideea de a da o direcțiune realistă învățământului public, ci respectabilul d. Constantin Crețulescu care, încă de la 1861, a publicat în broșură importantă, unde semnala inconvenientele grave și consecuențele fatale la cari se espunea viitorul țării de nu se va îndrepta către agricultură, industrie și comerț o mare parte din activitatea națională.

Apoi regretabilul G. Costaforu în mai multe ocaziuni s-a făcut apostolul călduros al acestei mari idei naționale și ne mirăm cum cei de la „Timpul“ caută să atribuie d-lui Maiorescu un merit ce nu-l are și să-l îmbrace cu pene străine.

Respectabilul d. Constantin Crețulescu poate fi un om foarte onorabil, precum și regretabilul G. Costaforu asemenea; unul a scris o broșură, altul a vorbit în privirea aceasta. Toate acestea nu schimbă faptul că proiectul de lege propus de d. Maiorescu a fost cel întâi în direcția reformării învățământului și, tocmai fiindcă acest proiect de lege era singurul bun, singurul netradus din limbi străine, răsărit din trebuințele țării, singurul care, ca orice reformă adevărată, tăia în cei ce privesc catedrele lor ca pe niște sinecure, de aceea toată suflarea problematică din țara aceasta s-au opus proiectului, inducând în eroare și pe unii de bună-credință, încât a trebuit să cază.

Dacă sunt pene străine acestea, cel puțin sunt mai vechi decât cele citate de „Presa“. Deja răposatul Marțian, unul din rarele capete cugetătoare a acestei țări, indica în stilul său plin și energic calea realistă în învățământ ca singura mântuire de generația de advocați și postulanți pe care-i simțea crescând ca iarba împrejurul lui, iar, înaintea lui Marțian, Eliad — pe când era om cu minte și nu-și sucise numele în Heliade — vedea în direcția unilaterală a învățăturilor puterea țării. Eliad ajunsese atât de departe încât susținea că sistemul instrucției publice la noi e introdus și mănținut prin instigațiunile Rusiei, pentru ca să facă din români o nație de turburători și panglicari de meserie, slabă înlăuntru, paralizată înafară, totdeuna matură de a cădea în brațele colosului de la nord.

Acestea erau opiniile lui Eliad. Supoziția lui fundamentală poate fi o exagerare, sigur este însă că rezultatele învățământului prevăzute cu ochiul lui uneori profetic s-au putut constata în timpul războiului oriental și se vor putea constata și de acum înainte.

Dar între scrieri mai mult sau mai puțin platonice și între încercarea sinceră, cu sacrificiul persoanei sale, de-a realiza cele scrise, e o deosebire cât cerul de pământ.

Și iadul e pavat cu intenții bune — dar ce folos?

❦