Albania

[Articol cu paternitate incertă]

[9 mai 1880]

(Schiță istorică — Vechimea antagonismului între slavi și albaneji. — Invaziunea turcească și învingerea lui Ivan Cernoievici. — Cucerirea Muntenegrului de cătră Suleiman Pașa. — Chior Mehmed. — Familia Bușatlia. — Eroul albanez Cara Mahmud. — Bătălia de la Crușa. — Încercări franceze de cucerire. — Ridicarea și moartea lui Mustafa)

„Gazeta generală“ din Augsburg arată că antagonismul între albaneji și slavi nu e atât de nou precum s-ar părea la prima vedere, și că, din contra, se întemeiază pe o istorie de sute de ani. Antagonismul datează din timpul invaziunii turcești, din jumătatea a doua a secolului al XV-lea, timp în care la noi domnea Ștefan cel Mare.

Când Cernoievici, „Domn de Zeta“, stăpânea din înfloritoarea sa rezidență Jabliac, viu departe de lacul Scutari, gințile albaneze avură cele dentâi dispozițiuni dușmănoase față cu slavii.

Vecinătatea ginților slave de munte nu le venea la îndemână albanejilor; turcii, la intrarea lor, aflară în ei niște aliați naturali, deși nu era în tradițiile cuceritorilor osmani de-a încheia alianțe cu popoare creștine. Dispoziția favorabilă a turcilor pentru albanejii de nord, cari pe atunci erau toți fără escepție catolici și cari prin interregnul venețian intraseră în relațiuni diferite cu străinătatea, se distinge din capul locului prin următoarea particularitate: turcii ar fi preferat de-a-i supune pe albaneji sub același jug aspru la care-i supusese pe slavi; dar gințele muntene respinseră cu atâta energie orice tentativă de cucerire a noilor lor adversari încât, de voie, de nevoie, turcii au căutat să renunțe la supunerea lor.

Astfel, în chiar timpul invaziunii turcești, plaiurile albaneze dintre Drin și lacul Scutari au știut să-și câștige o neatrânare oarecare, pe care generalii osmani n-o recunoșteau formal, dar pe care o admiteau în mod tacit.

Acestea s-au întâmplat tocmai acum patru sute de ani.

În anul 1479 o oștire turcească de peste 70.000 de oameni a luat cu asalt cetatea Scutari, apărată eroic de Atonio Loredano, patrician din Veneția, și Ivan Cernoievici. După catastrofa aceasta, gințile se-ntoarseră în plaiurile lor de munte: sârbii în asprele înălțimi spre nord de lacul Scutari, albanejii în munții despre sud de acest lac. Din timpul acesta datează domnia strâmtă a apărătorilor Serbiei mari, risipiți în câteșipatru părțile de cătră osmani, aproape pururea învingători, de la bătălia din Câmpul-Mierlei (Cossovo), începând și trecând prin toate evenimentele războinice cari i-au urmat; o domnie al căreia teritoriu era aproape identic cu acela al Muntenegrului înainte de evenimentele celor din urmă ani. Astfel Muntenegrul e o rămășiță a vechiului regat sârbesc.

•

Însă nu toate gințile din Albania de nord au rămas pe lângă religia lor veche.

Acelea dintre ele cari, asemenea bosniacilor și herțegovinenilor, voiau să tragă un folos din invazia străină, după ce s-au convins că n-o mai pot înlătura au trecut la moametanism și, îndată după retragerea slavilor, albanejii de nord dispuneau deja de domni feudali de naționalitatea lor, dar de lege moametană. Ținuturile odinioară slave, Zeta, Jabliac și Podgorița, fură întrunite într-un singur ținut și date pe mâna unui guvernator moametan. E un detaliu demn de comunicat că acest guvernator nu era nici turc, nici arnăut, ci… bosniac. Se pare că generalii sultanului Mehmed știau să aprețieze adevărul că cea mai bună garanție pentru a exercita domnia asupra unor popoare supuse este de a o exercita prin… renegați. În Bosnia sistemul s-a dovedit a fi practic de tot, în Albania de nord el a fost încercat conform esperiențelor făcute.

Pe locuitorii Muntenegrului actual îi stimula însă tocmai împrejurarea aceasta. Cel întâi „vlădică“ (episcop), căpetenie și religioasă și politică, organizase plaiurile munților, iar unde astăzi e capitala Țetinie, se întemeie o mănăstire ca reședință. Muntenegrenii începură ofensiva. An cu an, deceniu cu deceniu, slavii irumpeau în ținuturile ocupate de turci.

Ei părăduiră Herțegovina, Rascia (ținutul Novibazar) și cercetară des locurile pe unde fuseseră așezați din amândouă laturile râului Sem, pentru a face stricăciuni inamicului. Două secole continuară aceste acte de dușmănie, faptele cetelor muntenegrene. În anul 1490 (sau 1480) au început, la 1690 fură pentru prima oară reprimate.

După ce cetele muntenegrene întinseseră agresiunea lor nu numai asupra osmanilor, ci și asupra albanejilor, cari trăiau împăcați cu supremația străină, toată Albania de nord fu cuprinsă de-o intensivă pornire războinică.

Suleiman Pașa, care comanda pe atunci la Scutari, crezu c-a sosit timpul pentru a năvăli cu o armată tare și bine organizată în Muntenegru. După o apărare desperată a muntenegrenilor, toată țara lor, afară de ținutul Calunsca, căzu pe mâna osmanilor și în Țetinie Soleiman Pașa îi judecă cu asprime pe rebeli. Însă generalul turc viu puse mare preț pe victoria lui. El se mulțumi cu jurământul de supunere către sultan al locuitorilor și cu obligațiunea lor necondiționată de-a plăti capitația. El părăsi după scurt timp țara.

Abia însă apucase să plece armata de ocupație și turburările începură din nou.

Vlădica, care se retrăsese cu rămășițele partizanilor săi la Nieguș (lângă marginea austriacă mai sus de Cattaro) în ținutul muntos Catunsca și care nu recunoscu nicicând dominațiunea turcească, îi dădu în curând de lucru. El răzvrăti nahiile Riecica, Cermnița și Lieșansca, amenință Podgorița și Șabliac și irupse în plaiurile muntene despre răsărit ale albanejilor.

Spre norocul vlădicei, în locul energicului Suleiman Pașa urmase un guvernator foarte pacinic, anume Chior Mehmed, membru al unei puternice, binevăzute și influente familii feudale albaneze, numită Bușatlia. Acesta a fost cel dentâi guvernator scutariot care și-au manifestat naționalitatea, deși nu activ, ci pasiv, lăsând pe agalele din Podgorița, Șabliac și Spuci, slavi maometani, la discreția adversarilor lor. Iubirea de pace a lui Chior Mehmed n-a rămas fără influență asupra muntenegrenilor și avea un înțeles bun. Aceștia încetară de a supăra granițele albaneze și-și aleseră un nou teren de acțiune. Acest teren era Herțegovina, unde domnia turcească era neputincioasă, unde rezistența intensivă a creștinilor dădea un câmp larg activității cetelor muntenegrene. Chior Mehmed, mulțumit se vede de această schimbare a lucrurilor, se ocupă fără încetare cu lucrări pacinice, făcând drumuri și poduri, clădind în Scutari o giamie frumoasă după modelul moscheei Nuri-Osmanié din Constantinopol. Albanejilor nu le convenea însă deloc pasivitatea aceasta, încât micii boieri feudali își ridicară capetele tot cu mai multă sumeție în Albania de nord.

Aproape fiecare căpetenie de ginte exercita în numele sultanului drepturi de suveranitate și toată țara se risipi în mici state în miniatură.

•

Atunci muri Chior Mehmed.

Urmașul său a fost tot din familia Bușatlia, anume Mahmud, supranumit „Cel Negru“, Cara Mahmud. Tradițiunea albaneză a păstrat aproape intactă imaginea acestui om estraordinar. Sunt cam o sută de ani de atunci de când Cara Mahmud deveni domn feudal în Albania de nord. Ambiția lui îi inspiră de timpuriu ideea de-a se proclama independent de Poartă și Domn suveran al Albaniei. Dar pentru aceasta îi trebuiau brațele tuturor și țara era despărțită în nenumărate partizi. El căută mai întâi să câștige cu binele pe căpeteniile neamurilor pentru planurile sale, dar, neizbutind întru aceasta, îi împresură pe rând cu război pe agalele și beii din Giacova, Prisrend, Ipec, Tirana, Cravaia ș.a.m.d., supunându-i cu puterea la voința sa de fier. De ce soi trebuie să fi fost acest om se vede din împrejurarea că toate căpeteniile învinse, după o scurtă răzgândire, îi promiseră ajutor necondiționat, după care Cara Mahmud putea ușor să-și realizeze planurile. Nimic nu impunea însă albanejilor mai mult decât modul în care Cara Mahmud obicinuia să răzbune injuria. Tradiția albaneză zice că un locuitor din Scutari căpătă odată în Priștina o pereche de palme. Cum auzi Cara Mahmud despre aceasta, îl trase pe cel pălmuit la răspundere, cum de-a suferit în liniște asemenea batjocură; apoi năvăli cu oștire asupra Priștinei și o făcu asemenea pământului. Iată cum stăpâneau acum o sută de ani Domnii feudali în împărăția padișahului.

Pentru a înțelege mai bine întreprinderile ulterioare ale lui Cara Mahmud cată să premitem câteva observații de natură administrativă. După cucerirea jumătății apusene a Peninsulei Balcanice, Poarta a creat o împărțeală în provincii conformă cu stările etnografice. Tot pământul cu locuitori slavi l-au unit cu Bosnia, încât marginea administrativă a Bosniei ajungea până aproape de lacul Scutari. Muntenegru se număra asemenea la Bosnia, ca teritoriu nepacificat. Această împărțeală administrativă nu-i convenea însă deloc lui Mahmud, căci îi lua ocazia de-a se răzbuna asupra Muntenegrului, adecă de-a năvăli asupra țării. După sistemul feudal de pe atunci ar fi trebuit să ceară permisiune de la vizirul din Bosnia, ceea ce nu-i convenea nici ambițiosului albanez, ceea ce din gelozie nu i-ar fi permis nici vizirul bosniac. Mahmud se adresă direct la Stambul; dar cererea lui fu respinsă. Atins de aceasta, chemă pe albaneji la arme și luă repede pozițiile de la graniță: Podgorița, Spuci și Șabliac. Apoi pătrunse biruitor prin Muntenegrul întreg până la Nicsici și Colașin, pe cari le incorporă cu posesiunile sale, Mahmud Pașa se-ntoarse la Scutari, după ce lăsase în locurile cucerite, între cari Gusinie și Plava, autorități albaneze — sau mai bine zicând autorități turcești de naționalitate albaneză.

Aci se sfârși răbdarea Porții. Ea ceru categoric de la Mahmud să restabilească vechea ordine a lucrurilor, la ceea ce albanezul nu se supuse; aceasta cu atât mai puțin cu cât toate neamurile albaneze, moametane și creștine, înaintea tuturor războinicii miridiți, se declarară în favorul lui. Până și locuitorii Albaniei Inferioare, cari nu se prea învoiau bine cu frații lor de la nord, împărtășiră cu ei furoarea națională redeșteptată, deși nu primeau necondiționat tendințele lui Mahmud.

Poarta se mișcă. O armată împărătească comandată de Zeherin și de Ceaușoglu apăru la 1729 înaintea orașului Scutari. Bătut la câmp limpede, Cara Mahmud adună puteri nouă împrejurul său, căci mai cu seamă neamurile catolice de la munte îi veneau în cârduri în ajutor; cu aceștia irupse din castelul Scutari și din oraș și bătu cu totul oștirea împărătească.

Steaua lui Cara Mahmud ajunsese în zenit.

Declarat rebel din partea Porții, el rupse orice relații cu aceasta, până ce un incident neașteptat dete lucrurilor o altă față.

Muntenegrenii credeau că tocmai acum, când albanejii s-au lăpădat de domnia turcească, ar fi sosit timpul de-a reapuca vechile lor tendințe de neatârnare și intrară în luptă.

Acest moment e foarte însemnat pentru relațiunile albaneze-muntenegrene.

Pentru prima oară s-a întâmplat acum că muntenegrenii atacară autoritățile și trupele albaneze de la graniță, cari luaseră locul celor bosniace.

Un strigăt de răzbunare trecu prin toată Albania, de la Sem și până la Șcumbri, de la Priștina până la Durazzo.

Mahmud însuși ceru grație la Stambul și o primi cu condiția de-a face cu Muntenegrul tabula rasa. Și mijloacele nu-i lipseau într-adevăr.

În cel mai scurt timp adună o oștire de 30.000 oameni și o gardă a sa proprie de 700 de albaneji nobili din neamurile muntene. Însă, în acest moment suprem, îl părăsi pe bătrânul general rațiunea militară.

Fără un plan de campanie bine stabilit… el năvăli cu cetele nedisciplinate, orbite de sete de sânge, în Muntenegru și, în strâmtoarea de la Crușa, fură împresurați și nimiciți cu totul. Părăsit de toți oamenii săi, bătrânul leu se luptă mult timp cu cei 600 de scutarioli aleși contra unei grozave mulțimi. Toți căzură pân'la cel din urmă. Albanejii își aflaseră Thermophylae al lor. Nici unul din cei aleși nu-și revăzu patria. Cârdurile cele mari însă, risipite, întorcându-se în Albania, răspândiră vestea de spaimă din munte-n munte, din vale-n vale.

Această bătălie de la Crușa a fost cea mai mare, mai sângeroasă și mai fatală bătălie care a avut loc vreodată între muntenegreni și albanezi.

•

De aci rămase câmpul liber pentru represalii de tot feliul.

În timpul interregnului francez din Dalmația trupe franceze au încercat a intra în Albania, însă și albanejii creștini și cei moametani se opuseră invaziunii. Neamurile creștine nu voiau să se lepede de domnia turcească. Ei voiau să rămână albaneji. Slaba dominațiune turcească era, după instinctul lor politic, mai favorabilă tendințelor lor de neatârnare decât puternicul regim napoleonian.

Urmașul lui Cara Mahmud, Ibrahim, nu intervenea deloc în certurile sângeroase ce le aveau cu muntenegrenii.

După moartea lui Ibrahim veni iar un membru din familia Bușatlia în scaunul de guvernator la Scutari. Acesta era Mustafa Pașa. El se-nsufleți curând de ideile lui Cara Mahmud, dar n-avea calitățile predecesorului său. După războiul turco-rusesc de la 1828—1829 Mustafa se proclamă independent, și anume la 1831; dar o armată condusă de marele vizir Reșid Pașa îl bătu la Banana și, refugiindu-se la Scutari, fu prins și decapitat.

Schița istorică de față ne arată ce străvechi e antagonismul între muntenegreni și albaneji, apoi ne dovedește că la poporul albanez confesiunea religioasă nu decide nimic și că pentru interese naționale aleargă și moametan și creștin sub acelaș drapel fie contra slavismului, fie contra autorității Porții.

❦