[10 mai 1880]

Evităm a vorbi de politica noastră externă nu pentru că n-am avea nimic de obiectat la modul cum este condusă, ci pentru că ne-am făcut obiceiul a ne impune de bunăvoie o rezervă, din nefericire mai mult decât justificată prin împrejurări. Dacă guvernul nostru ar fi totdauna atât de bine informat încât să știe cu siguranță dincotro bate vântul și care este espresia ce cată s-o dea fizionomiei sale, lucrul ar fi ușor pentru oameni cari știu a citi printre șire și pricep mai mult decât li se spune, căci, pe lângă indicațiuni cât de slabe, s-adaugă instinctul totdauna viu al patriotismului, care simte pericolele și le ocolește. Dar acest instinct al nostru a fost adeseori indus în eroare prin atitudinea nimic mai puțin decât cumpănită a guvernanților, încât prea adeseori până acum am fost mistificați până a lua o zgomotoasă indeciziune, o turbulentă ignoranță despre cele ce se petrec, drept politică serioasă și întemeiată pe garanții reale. Noi — cum am mai zis-o de atâtea ori — pricepem ca un guvern al României să întâmpine grave dificultăți, căci țară mare nu suntem și de puteri extraordinare nu dispunem. Dar un lucru e clar între toate. Nu e permis unui guvern român de-a face și din politica esterioară un mijloc de mănținere la putere a partidului și, dacă a fost atât de puțin dibaci de-a se compromite, ar trebui să aibă curajul de-a se sacrifica pentru greșalele sale. Nu tăgăduim că acest sacrificiu e adeseori extrem de greu, că el cere un caracter extraordinar, acela de-a aduna asupră-și oprobriul general, de-a pierde popularitatea, de-a pierde totul ca partid, dar de-a câștiga pentru țară tot ce dintr-o greșeală politică se poate câștiga.

Se știe că am numit participarea la război — cel puțin cu lipsa de garanții cu care s-a făcut — o greșeală politică. Guvernanții noștri vor zice, poate, că asta e o cestiune de apreciație și vor arăta numai aversul medaliei: gloria, recunoașterea vitalității naționale ș.a.m.d. Fie. Nu zicem ba, căci orice lucru, deci și o greșală, are părți bune și părți rele. Danemarca a dat o strălucită probă de vitalitate bătându-se cu două împărății și pierzând două provincii. Dar pe de altă parte nu e mai puțin adevărat că, dacă i-ar fi fost cu putință să evite războiul și să-și păstreze provinciile, ar fi fost mai bine. Chiar războiul dezastros întreprins de Napoleon III contra Germaniei nu a fost lipsit de oarecari consecuențe bune, morale și materiale. Francejii nu mai sunt amețiți de propria lor suficiență ca mai nainte; au devenit un popor de o sobrietate în sentimente și aspirațiuni încât nu mai seamănă cu ceea ce au fost. Pe de altă parte poziția cea excepțională câștigată de Germania în concertul popoarelor europene nu e lipsită de adânci părți de umbră, precum criza economică, dări peste dări ș.a. Deci fiece faptă are în lumea aceasta a strictei cauzalități o urmare oarecare și această urmare va avea pururea între multe rele ceva bun, între multe bune ceva rău. Când urmarea e rea ar trebui exploatată cel puțin partea ei cea bună, până în ultima consecuență.

Îndată așadar ce greșala participării la război s-a comis trebuia cel puțin ca laturea favorabilă a ei să se păstreze intactă: bunele relațiuni cu Rusia. Ar fi trebuit ca aliatul să rămână un binevoitor amic, consiliu pe care, după cât aflăm, l-ar fi dat delegaților români însuși d. de Bismarck.

Ce se-ntâmplă însă?

În loc ca partidul liberal să-și bea păharul greșelei comise până la fund, ceea ce pentru moment l-ar fi costat popularitatea, ia deodată acel ton necalificabil care a indus toată presa și toată națiunea în eroare: tonul unei siguranțe invincibile în cestiunea pe atunci la ordinea zilei.

Urmarea a fost apoi deplina noastră abandonare în cestiunea izraelită și trăgănarea în infinit a delimitării Dobrogei.

Din depeșă aflăm că Rusia a ratificat pân-acum toate delimitările făcute, esceptând cele din Dobrogea. Ceea ce e mai curios însă în împrejurările de față e că acest provizoriu formal constituie un punct de plângere al răspunsului Camerei bulgare la mesajul de deschidere, plângere cu atât mai caracteristică cu cât pe ea se întemeiază acuzarea că pe teritoriul nostru s-ar fi formând bande ce primejduiesc siguranța marginelor bulgare. Iar pe acuzarea aceasta se-ntemeiază conflictul diplomatic între statul nostru și cel bulgar. La început ni se spusese că demisia d-lui Evloghie Gheorghief din postul de agent diplomatic al Principatului învecinat, precum și plecarea d-lui Sturza de la Sofia sunt a se atribui unor cestiuni de etichetă. Acum însă ziarele străine ne spun că cestiunile de etichetă nu sunt decât o urmare a unei cestiuni materiale, aceea a bandelor.

Pe lângă aceasta întâmpinăm însă o altă știre, nu mai puțin curioasă.

Ministerul de Război al Bulgariei se mută la Șumla. Iată într-adevăr un ministru care nu face parte din unitatea responsabilă și constituțională a unui cabinet bulgar și care se mută, ca o instanță aparte, în apropiarea hotarelor Dobrogei, pentru a păzi Bulgaria de bande. Prin aceasta par a ni se face manifestații foarte amicale de bună vecinătate.

Toate acestea însă derivă de acolo că partidul dominant, de frică de-a nu-și pierde popularitatea, pe care altfel tot și-a pierdut-o, n-a voit să-și esploateze cel puțin greșala până la ultima consecuență bună ce se putea trage din ea.

❦