DESPRE SITUAȚIA POLITICĂ A ROMÂNIEI

DE MAIORESCU

[31 decembrie 1880]

Ce însemnează pentru Germania un principe de Hohenzollern pe tronul României?

Iată o întrebare ce merită a se releva; deși ni se pare cam straniu ca Germania să aibă a releva cestiunea aceasta abia după patrusprezece ani de domnie ai principelui Carol.

Dar, straniu sau nu, realitatea e că pân-acuma situația politică a României a fost tratată în foile germane c-o relativă indiferență și prin urmare adeseori fără o cunoștință suficientă a lucrurilor. Interesul răsărit ca din senin de câteva ori pentru unele obiecte de senzație, smulse din contextul lor, precum a fost acela al afacerilor drumului de fier Stroussberg de ex., au fost de natură a încurca și mai mult decât a limpezi, iar rezerva rece pe care a manifestat-o pururea față cu România sfera din Wilhelmstrasse n-au contribuit a îndrepta lucrurile.

Poate că în prezent lucrurile se vor fi schimbat. Situația politicei generale e dominată în mod marcant printr-un fenomen capital: a intervenit dizolvarea alianței celor trei împărați, alipirea cu atât mai intimă a Austro-Ungariei către Germania și în fine, ca o atmosferă psicologică ce înconjură acest eveniment, s-a schimbat dispoziția Germaniei față cu Rusia.

Deci a sosit poate timpul de-a atrage atenția serioasă a politicilor germani spre partea cestiunii orientale relativă la România și de-a le da ocazia de-a lua de cu timp o atitudine în caracteristica ceartă de interese care se desfășoară aci.

Un lucru cată să-l stabilim aci din capul locului: căderea principelui Cuza la 11/23 fevruarie 1866 și ridicarea principelui Carol de Hohenzollern pe tronul românesc în aceeași primăvară a anului 1866 erau inele în lanțul politicei prusiane care a avut de scop și de rezultat războiul contra Austriei și întemeiarea confederației Germaniei de nord.

În favorul acestei aserțiuni se pot produce o seamă de probe, întru cât se pot proba în genere asemenea lucruri; între altele dăm proba următoare, care are pentru înfățișarea noastră avantajul de-a putea fi controlată de toți.

Cu toată încheiarea memorabilului Tractat de la Gastein, 1865, se știe că tensiunea între Prusia și Austria se reivi puternică. Se simțea de toți că politica de „fier și sânge“ avea să se pună în lucrare și contra Austriei. Cea mai de căpetenie grijă diplomatică a Prusiei era pe atunci de-a-și asigura pentr-un asemenea caz neutralitatea binevoitoare a lui Napoleon III. Repetatele convorbiri ale d-lui de Bismarck cu împăratul Franței la Biarritz, zgomotele despre o alianță cu Italia treceau drept semne clare ale timpului. Broșuri inspirate, „des ballons d'essai“, erau, după obiceiul epocei napoleoniane, la ordinea zilei. Între broșurile acestea politice cea mai însemnată, după cum știm, e cea intitulată „la Convention de Gastein“, care-a apărut în Paris la Dentu în septemvrie 1865 (data e remarcabilă) și care, după cum e recunoscut, era inspirată de ambasada prusiană din Paris, imediat înaintea călătoriei a doua a d-lui de Bismarck la Biarrits. Următoarele pericole se arătau anume că amenință pe Austria dacă nu va ceda la pretențiile prusiane, ci va lăsa ca războiul să decidă:

„La voix de Kossuth retentissante aux rives de la Thciss, en même temps que Garibaldi léverait sur l'Adige le drapeau de Marsala, n'appellerait-elle pas encore les cavaliers de la Hongrie à une nouvelle guerre d'indépendance? La révolution est-elle définitivement vaincue en Roumanie et la paix est-elle irrévocablement assurée dans les provinces danubiennes?“

Acestea se ziseseră sub inspirația d-lui de Goltz în septemvrie 1865, așadar cinci luni înaintea căderii lui Cuza și șapte luni înaintea necrezutei pe atunci alianțe pruso-italiane. Compare-se cu acestea evenimentele câte au urmat în realitate în aprilie 1865. Prusia încheie alianța cu Italia (misiunea Govone), ba chiar Garibaldi e utilizat în războiul în contra Austriei (pentru popularitatea lui, ca erou de teatru oarecum); cu oamenii revoluției ungurești tratează contele Usedom și se face cunoscută provocarea făcută generalului Klapka (Kossuth rămăsese în ariergardă) „de-a lovi în inimă“; principele Cuza e răsturnat, iar în mai 1866 se urcă Carol de Hohenzollern pe tronul României, însoțit de d. I. Brătianu, ai căruia emisari îi lucrau pe românii din Ardeal.

Dacă în iulie 1866 Austria nu s-ar fi arătat gata de-a încheia pace, Prusia ar fi încercat desigur de-a pune în dezagregare conglomeratul statelor austriace: pe de-o parte aveau să se ridice ungurii, pe de alta cele trei milioane de români austriaci aveau să fie avizați la cele cinci milioane de conaționali liberi din Principatul moldo-român. Carol de Hohenzollern era cuiul răsăritean pe care Prusia-l băga în carnea monarhiei habsburgice, precum Italia era cuiul de la sud, iar Ungaria cel central.

Constituirea actuală a Principatului României sub dinastia principelui Carol de Hohenzollern-Sigmaringen e așadar asemenea o operă a politicei germane și viitorul acestei țări ar trebui să atragă în mod esențial interesul Germaniei.

E drept că vremile s-au schimbat de-atunci încoace; cu Ungaria s-a încheiat dualismul, „punctul de gravitație s-a mutat la Buda“; Austria și Germania, inamicii de la 1866, sunt legate astăzi prin cea mai bună „entente cordiale“ *** …

[Restul textului ilizibil din cauza deteriorării ziarului.]