[30 decembrie 1880]

Nedeprinși a face fraze, am dat seama despre adunarea ținută de membrii clubului conservator și de delegații din județe cu tonul neted al unei relațiuni obiective, căci importanța lucrului în sine nici nu scade, nici se adaugă prin articole apocaliptice, precum le obișnuiesc confrații de la „Românul“. Dumnealor par a se mira de aceasta; ar fi așteptat toate minuțiozitățile unui reporter, dar asemenea draperie, oricât de interesantă ar fi încolo, ni se pare nouă de puțină însemnătate.

Îndealtmintrelea „Românul“ recunoaște că sincer a procedat partida conservatoare, căci faptele ei ș-ale capului ei fiind bine cunoscute, nici o amăgire nu mai poate fi.

Nu știm cui avem să mulțumim această rară mărturisire a organului guvernamental, pe care s-ar fi cuvenit s-o facă întotdeuna, fiind întotdeuna conformă cu adevărul. Sincer am procedat pururea, am avut sinceritatea calităților și defectelor noastre, ceea ce în genere e o datorie, și numai în generația actuală, în care-a dispărut aproape deosebirea între bine și rău, adevăr și neadevăr, a început a deveni un merit.

Dar dacă faptele noastre, după mărturisirea „Românului“, au calitatea de-a fi bine cunoscute, și cele bune și cele rele, încât nici o amăgire nu poate fi, dacă se știe ce-am făcut, am dori să se știe tot atât de bine ceea ce n-am făcut, și acest merit negativ îl pretindem cu atât mai mult pentru noi cu cât, conform teoriei pozitivistului Buckle, meritul unui guvern consistă în mare parte în ceea ce el nu face. Din multele ce nu le-am făcut cităm câteva numai. De pildă nu noi am dat concesia Stroussberg, nu noi am aplicat-o fără votul Senatului și fără să fi devenit lege; nu noi am format bande bulgare, nici am călătorit la Livadia, nici am intrat în război fără zapis și chezășie; nu noi am lăsat să cadă colțul vălului pe scabroasele afaceri a cărăturilor făcute până dincolo de Balcani; nu noi am răscumpărat drumurile de fier plătind 60% pe hârtii ce făceau numai 20%, nu noi ne-am îmbogățit din afacerea aceasta ca cinstitele Caradale de toată mâna, nici ne-am creat noi vrodată lefuri de 30—40 de mii de franci ca aceleași Caradale, Costinești, Stătești ș.a.; nu noi am făcut la Ploiești cinstita Republică, nici n-am fost puși în slujbă pentru acest merit, nici am scris poezii asupra „șarlei“, nici am luat medalia Bene-Merenti, nici n-am scris broșură despre Spionul prusian, nici am numit pe M. Sa agent al d-lui de Bismarck, nici am felicitat ca „revoluționari români“ pe Rochefort, nici am scris panegirice lui Blanqui; n-am introdus rubla pe patru franci, n-am propus categorii de împământenire, n-am făcut din advocați directori de drum de fier, nici din Caradale directori de bancă, n-am numit pe Pietraru funcționar la Ministerul de Finanțe, nici pe Sihleanu prezident al Comisiei financiare, c-un cuvânt n-am căutat nici când a deplasa ilustrațiunile Academiei de la Mărcuța și de la Văcărești punându-le în demnități ale statului, n-am ridicat în patru ani bugetul cheltuielilor ordinare cu 34% ș.a.m.d.

Iartă-ne, Dumnezeule, dar toate acestea nu le-am făcut!

Dar ce serios susține „Românul“ că ne-a învățat să îngânăm „cuvintele de patrie, de libertate“ (le mot de patrie)! În orice caz, onorabililor, românește nu ne-ați învățat. E adevărat că pe atunci când Vasile Voievod Lupul scria că „cel ce-și va vicleni moșia mai rău decât ucigașii de părinți să se certe“ patria se chema încă moșie, ca dovadă oarecum c-o avem de la moși-strămoși. Poate d-lor C.A. Rosetti, Cariagdi, Giani, Carada le-o fi trebuit un cuvânt nou pentru a însemna cu el ceea ce nu avusese neam de neamul lor și ceea ce au aflat abia pe pământul nostru. Asemenea e cu putință ca, asemănând starea ce-o petrecuseră la Țarigrad cu starea de libertate în care ne-au găsit pe noi, să fi avut trebuință ca din senin și de noțiunea libertății, dar acestea ar fi lucruri foarte supărăcioase pentru părintele demagogiei pseudoromâne, de aceea nu mai insistăm asupra lor. Iată însă ce ne mai spune „Românul“.

S-a făcut rezbelul.

După treisute de ani de dezarmare, de robie și de rușine, națiunea română își redobândi cu arma în mână gloria străbună.

Acest mare act aduse firește independența statului român.

Darul prorociei nu-l are la noi decât d. C.A. Rosetti. Dar nu e tot astfel cu cunoștința celor trecute. În realitate epoca de dezarmare nu e tocmai atât de veche cum admite „Românul“. Matei Basarab avea încă 150.000 de oameni armați, mai mult adecă decât poate da azi România întreagă, și de atunci sunt douăsute patruzeci de ani. De la bătălia de la Zărnești, în care Constantin Basarab Brâncoveanu a bătut oștirea austriacă de sub generalul Haissler, sunt chiar numai 190 de ani. E prea adevărat însă că imediat după Constantin Vodă vine epoca d-lor C.A. Rosetti, Cariagdi, Bosnagi etc. și aceea în adevăr a fost pentru noi românii o epocă de dezarmare, de robie și de rușine și a ținut 120 de ani până ce i-a pus capăt Domnul Tudor.

Dar ce mai zice „Românul“ despre rezbel?

Acest mare act aduse firește independența statului român.

Firește, da! Firește, așa ar fi trebuit să fie. Dar onorabilii confrați uită că, după ce turcii ne declaraseră liberi și de capul nostru prin Tractatul de la San-Stefano, Europa ne-a pus condiții pentru a ne recunoaște independența. Onorabilii confrați par a avea o memorie foarte scurtă când uită că cuvântul de patrie, pe care ne-au învățat a-l îngâna, a fost rectificat în minus c-o provincie și că, pe lângă patrioții Cariagdi, Giani, Carada, avem azi pe patrioții Herșcu, Leibu, Șmule și alții, a căror origine traco-romană e tot atât de puțin dubie ca și aceea a d-lui C.A. Rosetti.

Dar ceea ce ni se pare mai ciudat e imputarea ce ni se face că „spunem curat că regele României trebuie să sugrume libertatea“.

Această enormitate se spune citându-se un pasaj din „Timpul“, pe care-l dăm în forma în care l-a reprodus „Românul“.

Dacă ni s-ar cere formula după care se manifestă activitatea suveranului în urma marilor decepțiuni ce i le-a pregătit partidul roșu am zice că M. S. Regală visează în adevăr la consolidarea dinastiei și a viitorului țării, însă nu pe aceeași linie cu tendințele actualității, ci pe o linie paralelă(?). Înmulțirea armatei, asigurarea succesiunii la tron, uo sporire continuă a puterii Casei sale proprii și o continuă zădărnicire a tendințelor revoluționare ale partidului roșu, prin faptul că, ajungând la putere, acest partid se reneagă, se dezminte, face contrarul de ceea ce zisese, iacă elementele cari ne fac a admite că există o deosebire între viitorul pe care Domnul l-o fi sperând pentru țara menită a fi moștenirea dinastiei sale și între viitorul poporului care locuește în această țară.

Ce fini sunteți, hai? Și, zi, ne-ați înțeles pe deplin?

Dacă știam că cititorii noștri sunt tot atât de cuminți ca Costineștii și Caradalele am fi vorbit mult mai limpede, dar poate mai puțin politicos. Dar fiindcă vorbim acum pentru Caradale vom explica formula după care nouă ni se pare a se manifesta activitatea suveranului c-un citat din Machiavelli, după care credem că veți înțelege și d-voastră ce-am voit să zicem.

E de observat, zice profundul scriitor italian, că ura se poate produce și prin fapte bune. Un principe care vrea să se ție pe tron nu trebuie să facă fapte bune, căci dacă masa poporului său sau a armatei sale sau cei de cari are trebuință pentru a se mănținea sunt stricați el trebuie să urmeze înclinările lor și să-i mulțumească, lucru pentru care faptele cele mai onorabile sunt adesea pernicioase.

Cine, pentru a se mănținea, crede a avea nevoie de Caradale, Costinești, Mihălești, ș.a., oricât de corupți ori de ignoranți ar fi ei, trebuie să le facă cheful chiar dac-ar ști că asupra acestui chef piere un popor întreg. Dar când e convins că asemenea oameni pot constitui un guvern atunci pierde desigur orice speranță în viitorul poporului său, fără, se-nțelege, de-a pierde perspectiva că urmașii săi vor guverna aceeași expresie geografică, populată cu n'importe cine.

Prin numiri ca ale d-lui Candiano, prin medalierea d-lui Orășanu, prin punerile în slujbă a republicanilor de la Ploiești se strică un popor și mai mult decum ar fi, iar un popor stricat piere. Ceea ce am zis noi prin formula de mai sus nu e așadar un sfat, cum crede „Românul“, ci o imputare că Domnul cugeta, în adevăr la mănținerea expresiei geografice a țării, dar îngăduie coruperea sistematică a ființei etnologice a poporului. Când nulitățile se distrag de la ocupațiunile lor pentru a se face demnitari ai statului se naște în societatea întreagă tendința câștigului fără merit și fără muncă, a câștigului prin participarea la conspirații de ex., și astfel, ciocoindu-se mulțimea nenumărată a Costineștilor și Caradalelor, nu mai are cine munci în țara asta, se nasc goluri pe care le umplu străinii.

De aci vine că imigrația, de la câteva sute de indivizi, precum era sub domniile vechi, au ajuns azi la 20.000 pe an. În fiece an un oraș întreg de străini se colonizează în țara noastră. Aceste orașe în migrațiune vor forma pe supușii fideli ai lui Carol II, pe expresia geografică a României actuale. Și acei oameni vor fi mai învățați decât Costineștii și mai cinstiți decât Mihăleștii, numai una nu vor mai fi … români.

Acum veți fi înțelegând și d-voastră, credem, de ce-am zis că, dacă Domnul e convins de corupțiunea oamenilor cu cari se servă, face neapărat o distincțiune între viitorul țării menit a fi moștenirea dinastiei sale și viitorul poporului ce locuiește în această țară.

Cine crede că un popor e atât de corupt încât să privească cu indiferență numirea unui domn Candiano ca adjutant domnesc, medaliarea unui domn Orășanu, numirea unui Leca la Ministerul de Război, om vinovat o dată c-a trădat pe suveranul său fiind soldat, vinovat de-a doua oară că l-a trădat fiind de strajă, acela nu poate decât să fi pierdut orice speranță în viitorul acelui popor și să fi visând cel mult la mănținerea expresiei geografice pe harta Europei, nu însă la existența unității etnologice care-o locuiește.

Noi nu tăgăduim Domnului dreptul de-a ierta trecutul a o seamă din supușii săi; numai nu trebuie să uite acel trecut și mai cu seamă nu trebuie să-l recompenseze.

❦