I

Cum s-aseamănă demagogia pretutindenea! Pe când statele liberale în cari nu domnește platitudinea uliței se diversifică după geniul lor național, după instinctele înnăscute, ajungând pe rând unul la glorie militară, altul la înflorire în științe și arte, un al treilea la dominațiunea mărilor prin comerț și industrie, demagogia, stearpă ca idee, improductivă, lipsită de simț istoric, amenință a aduce, până și statele cele mai fericite prin inteligența și iubirea de muncă a poporului lor, la o platitudine, o vânătoare de posturi, o meschinărie personală care ascunde în sine decadența și descompunerea.

D. E. Vacherot, membru al Institutului Franței și, după cum se știe, republican din cei mai curați, publică în „Revue des deux mondes“ un studiu asupra Noilor iacobini, ale căruia cele mai multe pasaje vor dovedi ce mult seamănă politica de expediente a demagogiei franceze cu aceea a d-lui Brătianu, mutatis mutandis se-nțelege, adecă minus cultura franceză.

Iată dar acele pasaje:

Geaba dar mâniile zgomotoase ale partidului dominant, căci el nu crede nici în conspirațiile partidelor monarhice, nici în opoziția funcționarilor, nici în încercările clerului contrarie drepturilor statului. Ceea ce partidul dominant vrea e un cler servil, o administrație devotată, un partid conservator care să se dezintereseze de afacerile publice. Orice împotrivire îl iritează, chiar în marginile legii și ale Constituției. Orice inițiativă care nu e a sa îl supără. Orice putere politică, socială, religioasă care tinde a se constitui, a se organiza, a se dezvolta prin ea însăși îl neliniștește. El nu vrea nimic viu, nimic rezistent, nimic puternic împrejurul său. De aceea denunță pretutindenea inamici ai Republicei unui public credul și unui guvern slab.

E natural ca un partid care-a cucerit puterea să voiască a o păstra. Există însă pentru partidul republican două maniere pe cari le-ar putea urma. Ar putea guverna și administra țara negândind decât la mărirea, puterea, prosperitatea și siguranța ei. Aceasta ar fi maniera cea mare și totodată cea sigură. „Căutați împărăția lui Dumnezeu, zice Evanghelia, și celelalte vă vor veni cu de prisos“. Aceasta e într-adevăr marea artă de conservare pentru un guvern în orice țară și într-a noastră îndeosebi: de-a-i face bine afacerile. Nu e nimic care să descurajeze mai mult de la luptă pe partidele ostile decât succesul unei politice bune, precum nimic nu le încurajează mai mult decât eșecurile suferite de-o politică rea. Dacă partidul republican ar voi să guverne și să administreze țara numai în interesul unic al țării ar vedea pe toată lumea asociindu-se cu Republica, făr-a avea nevoie de-a câștiga sau amenința pe cineva. Clerul, dacă l-ar fi respectat, ar fi fost bun-bucuros să-și poată împlini liber, sub drapelul republicei, opera de pace și de mântuire a sufletelor. Administrațiile, dacă le-ar fi protejat, n-ar fi cerut nimic alta decât de-a servi bine statul. Partidele pe cari nu le-ar fi persecutat în retragerea lor ar dezarma înaintea unei politici pre cât de fericite pe atât de îndemânatece. Cetățenii cei buni ai tuturor partidelor și cari sunt în foarte mare număr s-ar simți onorați de-a secunda un guvern într-adevăr național în împlinirea misiunei lui patriotice. Iată cum înțelegea Thiers să aclimatizeze Republica într-un pământ în care ea nu putuse prinde rădăcină. Când vorbea de-o republică liberală conservatoare, deschisă tuturor, înțelegea adevăratele condiții de putere și de dăinuire ale Republicei a treia. Dac-ar fi păstrat puterea și dac-ar mai fi trăit îndestul pentru a lăsa o tradiție puternică a acestei politici, am putea spera resignarea, dacă nu abdicarea partidelor și în orice caz pacificarea țării. Această speranță s-ar fi putut concepe cu atât mai ușor cu cât — pe terenul Constituției — devenise mai ușoară o clasare nouă a partidelor. Precum Republica fusese pusă în afară de orice discuție, vechile clasificări de republicani și monarhiști nu mai aveau rațiune de-a fi. Însemna a ieși din Constituție reamintindu-le și redeșteptând toate patimile și toate ambițiile pe cari ele le suscitaseră. Thiers, în scurtul timp al prezidenței sale, nu numai că învățase această politică; el a practicat-o chiar, deschizând poarta puterii la oameni din stânga și din dreapta, pe cari știa să-i apropie și să-i reconcilieze pentru opera comună a reorganizării naționale. El avea o vorbă pentru a caracteriza această manieră de-a înțelege guvernarea: „politica de stat“. Îndealtmintrelea aceasta e singura politică pe care el a practicat-o în toată cariera sa parlamentară. Politica de partid nu-i părea bună decât cel mult în opoziție, unde el a rămas totdeuna un om de guvernământ.

S-ar crede că reacția a inspirat partidului republican această politică de neîncredere și de escluziune față cu conservatorii monarhiști, cari au primit în mod franc republica constituțională. E o eroare. O minoritate numai a acestui partid, centrul stâng, a înțeles și a primit ideile lui Thiers în privirea aceasta. Majoritatea n-a făcut decât să se supuie, nutrind totdeuna intenția de-a păstra pentru ea puterea întreagă când va fi stăpână absolută. Chiar sub prezidenția lui Thiers, omul care e azi șeful acestei majorități, într-un discurs celebru în care anunța venirea nouălor straturi sociale, le-a dat conservatorilor a înțelege că ei nu mai au loc în guvernul acestei republice pe care ei contribuiseră a o stabili. Într-adevăr partidul care ține azi puterea a voit totdeuna de-a guverna și administra singur republica, pe care singur o visase, o pregătise, o impusese țării prin revoluții pe cari țara n-a avut decât să le sancționeze. Când partidul acesta zice și repetează că nu voiește să introducă pe inamic în cetate e cu putință ca să fie de bună-credință în esprimarea acestui sentiment de incurabilă neîncredere care-i e propriu. Dar mai e și un alt cuvânt pe care nu-l mărturisește nicicând: că interesul cauzei nu-l face niciodată să uite interesul partidului. Ca Republica să prinză putere și consistență prin concursul conservatorilor cari au servit sub alte regimuri cu aceasta nu-și bat deloc capul. Nu există decât o republică care e după gustul lor: e aceea unde ei sunt tot, fac tot, dispun de tot.

Cu chipul acesta de-a înțelege republica acest partid a trebuit să aibă maniera sa de-a guverna și de-a păstra guvernul. A guverna și a administra țara preocupându-se peste măsură de convenințele partidului în numele căruia guvernă, a căuta asigurări contra unei întoarceri a norocului luând drept deviză: „Cine nu e cu noi e contra noastră“, a nu vedea în vechii adversari decât niște dușmani cari trebuiesc supravegheați, înlăturați de la orice funcție administrativă sau municipală, de la orice participare la viața publică și cari trebuiesc combătuți și urmăriți fără cruțare și răgaz, aceasta nu mai e politică de stat, ci politică de partid. Să nu se înșele nimica asupra înțelesului acestor cuvinte. Guvernul unui partid nu trebuie să fie neapărat un guvern de partid. Un partid poate guverna și administra țara așa încât să satisfacă toate principiile de ordine, justiție și libertate, toate interesele în adevăr naționale. Dacă guvernul republican și-ar face acest merit și această onoare, el n-ar fi un guvern de partid. Dar devine un guvern de partid făcând contrariul, sacrificând patimelor, prejudițiilor, intereselor rău înțelese ale unui partid, principiile de justiție administrativă, de libertate religioase, de pace, socială, principii cari ar fi trebuit să triumfeze tocmai în timpul Republicei. Iată politica care a precumpănit în partidul republican de când spiritul înțelepciunii pare a fi dispărut din mijlocul lui dimpreună cu omul de stat care ne inspira și dirija.