II

Politica de stat poate fi mai mult ori mai puțin nobilă, mai mult ori mai puțin corectă în mijloacele ce întrebuințează. Dar ea are un ideal, pentru că scopul ei predominează orice ambiție de persoană sau de partid. Ea are un orizon pentru că s-așază la înălțimea interesului național pentru a vedea și judeca toate. Politica de partid n-are scop, propriu-vorbind, căci posesiunea puterii, pe care ea o urmărește esclusiv, nu e decât un mijloc pentru orice politică demnă de acest nume. Ea nu are orizon pentru că vede și judecă toate numai din punctul de vedere al conservării personale.

Ei nu este aceasta arta de a guverna în care Royer-Collard, vorbind la mormântul lui Casimir Périer, credea a găsi părți divine. Vorba era prea frumoasă poate; dar, dacă nu e nimic divin în o asemenea artă, este ceva care înălță într-un mod singular, e mărimea scopului, noblețea mijloacelor. Preocupându-se de aceste două lucruri politica pierde caracterul ei personal și prea adeseori puțin moral. Ea devine acea artă despre care voia să vorbească Royer-Collard. E politica de stat în cea mai naltă putere a cuvântului.

Politica de partid nu are asemenea apucături; ea nu merge spre un scop mare; ea nu alege cele mai nobile mijloace. Ea se rezumă cu totului tot în espediente, unde convenințele de partid precumpănesc interesele țării. Continuând această politică, partidul care e acum stăpân pe destinele noastre poate guverna câtva timp, dacă asta se cheamă a guverna; dar nu va avea deloc onoarea de-a fi înălțat fericirea Franței. Va merge astfel pe calea unui despotism fără mărire și fără glorie, care într-adevăr nu conduce țara la aventuri, dar care o dezorganizează și o enervează printr-un regim în care violența e amestecată cu slăbiciunea, arbitrariul cu anarhia. Iată un iacobinism care n-are nimic teribil, dar despre care istoria nu va zice, ca despre cel vechi, că, dacă actele lui erau adeseori odioase, scopul lui era mare, pentru că era vorba de-a mântui revoluțiunea și patria. Ce va zice ea despre iacobinii actuali? Că privighearea lor n-a semnalat decât primejdii imaginare; că vitejia lor n-au esterminat decât inamici cari nu făcuseră nici un act de ostilitate; că în acest război trist și stupid a fost uitat străinul care ne ochește și care ne zâmbește de milă. Aceasta nu e de ajuns pentru a le asigura un loc mare în analele noastre republicane.

E o politică iacobină aceea care atinge dreptul comun. Dar asta e tot ce ea a păstrat din tradiția veche. O revistă repede a actelor sale ne va dovedi că ea n-are altă patimă decât iubirea de putere, altă țintă decât ideea de-a o păstra, altă purtare decât practicarea espedientelor. Aceste espediente variază după trebuințele acestei politice, mai mult suportate decât primite de către miniștrii noștri. Ba sunt concesii făcute partidelor estreme, ba sunt satisfacțiuni date amicilor; ba diversiuni imaginate pentru a distrage opinia publică; ba reclame de popularitate electorală. Mobilul rămâne pururea, același: interesul partidului.

E vorba de-a reforma magistratura? Partidul ce guvernă nu ține deloc la suprimarea inamovibilității; ceea ce propune e o reformă care să-i asigure devotamentul magistraților. Investitura nu i-ar displăcea, pentru că i-ar permite de-a elimina pe toți magistrații cari-i sunt suspecți pentru a-i înlocui cu magistrați a căror independență republicană ar avea, în cazul acesta, inamovibilitatea drept garanție. Dar ministeriul actual nici nu merge pân-a cere investitura. Ar accepta-o bucuros dac-ar trebui. Temându-se de rezistența Senatului, se mulțumește deocamdată cu reducerea numărului tribunalelor, rezervându-și dreptul de-a păstra pe magistrații devotați și a pune-n retragere pe aciia pe zelul cărora nu se poate întemeia. Deocamdată se revoacă un număr destul de mare de magistrați absolut ireproșabili. La ce reformele și revocările acestea? Înainte de toate pentru că voim ca s-avem locuri libere pentru amici, apoi pentru a se asigura prin intimidare de-o magistratură care, la caz de trebuință, să facă servicii, nu să dea hotărâri. Astfel se ruinează prestigiul unui corp destul de respectabil, căruia i se răpește încrederea și respectul fără de cari hotărârile date nu mai au nici o autoritate. A compromite astfel cea dentâi, cea mai necesară din instituțiunile noastre înseamnă oare a guverna pentru binele țării? O adevărată politică de stat și-ar fi făcut o datorie sfântă din respectarea acestui lucru, superior tuturor guvernelor cari trec, din respectarea vecinicei, inviolabilei justiții. Iată ceea ce uită politica de partid în preocuparea micilor ei interese.

E vorba de curățirea administrațiilor noastre? Iată iarăși un interes foarte mare al societății noastre franceze care e în joc. Dacă există vro țară care să aibă nevoie de-a fi administrată e țara noastră, unde slăbiciunea inițiativei private lasă un câmp atât de larg activității statului. Administrația centrală a unei țări ca Statele Unite poate fi schimbătoare și dată pe mâna inesperienței și incapacității unei clase de oameni pe cari cetățenii cei mai buni îi privesc ca pe un flagel al marii republice. Acesta e un rău, dar un rău care nu atinge puterile vii a acelei țări, căci fiecare stat al uniunii are administrația sa completă, atât de fixă pe cât o permit vicisitudinile electorale. Dar într-o societate centralizată cum e cea franceză administrația, dacă nu e resortul, e cel puțin marele regulator al activității naționale. Introducându-se în ea schimbarea, arbitrariul, injustiția, inesperiența și incapacitatea prin invazia politicei, ea se dezorganizează. Când administrația nu mai funcționează la noi, sau funcționează rău, societatea franceză întreagă se simte atinsă în viața ei normală. Iată opera de desordine pe care politica de partid e pe cale de-a o împlini prin sistemul de purificare perpetuă pe care-l urmărește. Făcând aceasta, partidul guvernant nu voiește deloc nici să pună-n reformă abuzurile, nici să îndrepteze vițiile mașinei administrative. El voiește pur și simplu să schimbe personalul administrațiilor, pe care-l recunoaște că e capabil și aplicat la funcțiunile sale, dar pe care-l crede suspect numai și numai pentru că acest personal a funcționat sub alte guverne sau sub alte partizi. Și oare de ce partidul dominant pune atâta preț pe această reînnoire a personalului? Pentru că voiește să se servească de acesta ca de-un puternic agent electoral. Ceea ce partidul republican a reproșat atât de mult vechilor guverne și vechilor partizi, intervenția funcționarilor în luptele electorale, aceea practică el însuși fără nici un scrupul, fără nici o cruțare. Și nu se mulțumește numai a o face aceasta, dar o erige în principiu de guvernământ când cere de la funcționari nu numai respectul instituțiilor țării, ceea ce e și dreptul și datoria guvernului, dar cere încă de la ei pentru guvernul sub care servesc un devotament pe care ei nu-l datoresc decât statului. Astfel guvernul vrea ca să i se dea un concurs activ în toate împrejurările, oricând îl va reclama. Mai multe circulare ministeriale se esprimă în termeni formali în privința acestui punct delicat.