V

Nimeni nu cunoaște mai bine gusturile, instinctele, patimele, impresiile poporului suveran decât un comitet local; nimeni nu știe să-i vorbească mai bine limba pe care el o pricepe și care-l înduplecă. Elocuența tribunilor noștri n-are nici dibăcia aceasta, nici atâta tact, nici atâta potrivire momentană. Elocuența tribunilor poate lovi cu lovituri mari, adresându-se marilor pasiuni, marilor ambiții, marilor interese ale democrației naționale. Dar ea nu pătrunde, ca propaganda comitetelor, în micile patimi, micile interese, micile ambiții ale democrațiilor locale. În privirea aceasta cei mai umiliți delegați ai acestor comitete întrec pe cei mai abili oratori, al căror cuvânt nu se coboară nicicând până la aceste mici amănunte, atât de importante pentru succesul unei alegeri. Iată o artă pe care, în treacăt vorbind, n-o cunoscuseră nicicând partizile parlamentare din țara noastră. Ele au oratori cari fac discursuri frumoase la tribună. Ele au comitete generale cari adresează nobile, escelente circulare către alegători. Toate acestea cad de sus, nu se coboară deloc în adâncimile maselor populare. Numai un singur partid practică această artă a alegerilor populare cu aceeași îndemânare, cu aceeași ardoare, cu același succes ca și partidul republican, acesta, partidul democrației cezariane. Celelalte partide vorbesc sufrajului universal limba care i se cuvine sufrajului restrâns; ele confundă opinia publică cu sentimentul popular; ele practică alegerile sub regimul democrației precum le practicau sub monarhia constituțională.

Dar oare, dacă partidul republican nu pricepe a guverna țara precum pricepe a mânui corpul electoral, n-o fi datorind aceasta, afară de alte cauze, superiorității chiar a organizației căreia-i datorește câștigarea și conservarea puterii? Atotputernică pentru a învinge în alegeri, organizația aceasta nu este totodată o piedecă, pentru o direcție tare, neatârnată, într-adevăr națională a afacerilor publice, pentru că pune guvernul sub dependența aleșilor, iar pe acești aleși înșiși sub dependența comitetelor electorale? Iată ceea ce esperiența dovedește deja și va dovedi din ce în ce mai mult dacă lucrurile vor urma cursul lor de pân-acum. De când partidul republican e stăpân necontestat pe putere se vede ce a devenit autoritatea, inițiativa, neatârnarea cabinetelor înaintea voințelor aleșilor sufrajului direct. Se vede din această politică de concesiuni, tranzacțiuni, espediente practicate de către miniștri cari se precedează. Dar ceea ce se știe mai puțin e că miniștrii noștri nu au mai multă neatârnare în administrația lor, precum n-o au în guvernul lor, și că exigențele individuale ale aleșilor noștri nu sunt mai puțin imperioase decât pretențiile lor parlamentare. În realitate majoritatea Parlamentului nu guvernează numai, ci și administrează totodată. Funcționarii de orice ramură și de orice rang atârnă mult mai mult de senatori, dar mai cu seamă de deputați, decât de miniștri, de șefii lor naturali, înaintea cărora sunt responsabili. Membrii Parlamentului sunt aciia cari hotărăsc mai adeseori cestiunile de afaceri, cari nu mai trec prin cabinet sau prin Consiliul de Miniștri decât pentru a primi confirmarea oficială. Dar ceea ce nu se știe asemenea e că stăpânii miniștrilor mai au ei înșiși pe stăpânii lor în comitetele electorale cari i-au scos în alegeri. Aceste comitete semnalează voințele lor individuale sau generale aleșilor, cari le transmit miniștrilor, iar aceștia nu fac decât să le înregistreze. Iată cum funcționează mașina guvernamentală și administrativă sub regimul actual. E guvernul de jos, substituit guvernului de sus. Sunt republicani cari cred că acesta e idealul unui guvern democratic. Alții cred, din contra, că orice inițiativă în privirea guvernământului și a administrației trebuie să pornească de sus, că aceasta e esența chiar a guvernământului, fie sub republică, fie sub monarhie, căci orice altă manieră de a guverna și administra e antipodul guvernământului și administrației, e pură anarhie. Fără a voi să pătrundem scopurile șefului majorității republicane, nu ne vom prea risca afirmând că întâia manieră de-a pricepe guvern și administrație nu-i poate fi pe plac. De aceea oare va fi gândind de-a reînnoi în curând prin scrutinul de listă această majoritate prea ocupată cu micile ei afaceri, prea aruncată în micile ei pasiuni pentru a forma o adevărată majoritate de guvernământ? Dar dacă-i place o politică de stat de ce nu face decât o politică de partid? Și dacă patriotismul său visează o Franță puternică și mare încă, cu toate dezastrele noastre, de ce începe prin a o desbina și slăbi, prin „mots d'ordre“ ale sale îndreptate contra unui pretins inamic dinlăuntru?

Politica de espediente duce câteodată mult mai departe decum ar voi cineva. Se știe unde ea a dus Imperiul. Și aceea era cu mult mai mult o politică de espediente decât de planuri cu maturitate concepute și bine definite, așteptând ocazia pentru a le pune în executare. Dacă pricepem bine spiritul în care erau concepute și executate marile întreprinderi ale Imperiului al doilea, vom vedea că ele nu erau decât espediente imaginate pentru a ocupa închipuirea vie a poporului nostru și pentru a-l distrage de la trebuințe și de la aspirațiuni pe cari Imperiul nu era în stare a le satisface. Războiul în Orient n-a fost decât un espedient pentru ca, prin glorie militară, să facă să i se uite originea. Ce-a câștigat Franța din acel război? Ceea ce au dovedit cu de prisos evenimentele posterioare. Războiul din Italia au fost un alt espedient pentru a reafla o popularitate care începea să se piarză. Dacă el ar fi fost întreprins c-un scop într-adevăr politic ar fi fost urmat de completa eliberare a teritoriului italian. Atunci s-ar fi evitat alianța Italiei cu Prusia și dezastrul de la Sadova. Războiul din Mexic n-a fost iarăși decât un espedient din cele mai romantice, imaginat pentru a distrage spiritul public. Războiul cu Germania a fost cel din urmă espedient, unde norocul Franței a trebuit să se întunece deodată cu acela al dinastiei. „E războiul nostru“ a zis acea nefericită femeie care a trebuit să sufere atât de mult. Nimic nu era mai adevărat; se simțea trebuința de a se ridica prin un nou Solferino după Waterloo diplomatic. Monarhia lui Napoleon III era una din acelea care nu putea trăi fără espediente, pentru că nu putea să se lipsească de popularitate. Monarhia Burbonilor n-a crezut niciodată că are nevoie de popularitate și, dacă a căzut cu toate acestea, n-a atras în cădere-i țara după sine.

❦