IV

Știm că această politică fără ideal, fără doctrină, fără altă țintă decât cucerirea și păstrarea puterii, fără alt plan de purtare decât acela de-a nu scăpa nici o ocazie de reclamă pentru popularitatea partidului ce-o practică, știm că această politică se împodobește cu numiri avantagioase și cu rezoane specioase. Ni se zice că politica marilor principii și a marilor planuri e foarte frumoasă, dar că înainte de toate e vorba de-a-și da seama de ceea ce gândește și vrea țara, de ceea ce guvernul Republicei poate sau nu poate suporta pentru moment. Sunt multe lucruri cari s-ar putea face numaidecât, dar trebuiesc rezervate pentru ziua în care Republica nu va mai avea a se teme pentru existența ei; căci aceasta e vorba de care se uzează și se abuzează pururea. Dumnealor se măgulesc de-a avea o politică practică pentru care au inventat un barbarism, oportunismul. Au cuvânt să laude această politică; dar ar fi mai bine de-a o practica. Ea a fost politica tuturor adevăraților oameni de stat. Făr-a vorbi de marii politici, al căror nume l-a păstrat istoria, avem în zilele noastre pe Cavour, Bismarck și Thiers, cari au escelat în această artă. Ei aveau, cei doi dentâi, politica marilor scopuri, al treilea pe acea a bunului-simț și a patriotismului. Au știut să se folosească de ocazii pentru a atinge scopul definit. Adeseaori ei făceau să se nască asemenea ocazii. Mai cu seamă Cavour și Bismarck.

Dar oare politica pe care am arătat-o mai sus prin chiar actele ei are câtuși de puțin ceva care să semene cu această din urmă.

Când vedem producându-se atâtea decrete nefolositoare cauzei publice, atâtea măsuri contra persoanelor și atât de puține reforme în privirea lucrurilor în sine, suntem ademeniți a întreba dacă partidul ce ne guvernă în acest moment mai are vreo altă grijă decât aceea de-a schimba pur și simplu personalul administrațiilor noastre. Unde se vede o politică de progres în această inițiativă pătimașă a deputaților noștri, care atinge totul? Nu e, înainte de toate, interesul electoral care-o provoacă și o inspiră?

N-are niminea cuvânt să zică că politica de azi e o politică revoluționară. Dar nu se poate numi nici conservatoare în înțelesul bun al cuvântului, pentru că turbură și agitează țara. Iacobinii noștri oportuniști sunt în stat ca-ntr-o proprietate cucerită, a căreia intrare e oprită oricui care nu e de ai lor și unde ei ar dori mai bine să se odihnească dacă n-ar avea un vecin incomod care să le strige în urechi: „Nu sunteți aci pentru a dormi…“

A câștiga și a păstra puterea, iată într-adevăr arta în care escelează partidul care domnește în acest moment. N-am voi să-i aplicăm o vorbă care-n limba noastră politică a devenit sinonimă cu anarhia. Dar, dacă luăm cuvântul în înțelesul lui originar, nu facem o injurie acestui partid dacă zicem că e maestru în arta acelei demagogii care consistă în a câștiga favoarea populară. Aristofan a făcut din demagog un portret care va rămânea adevărat în orice țară și în orice timp în care domnește democrația. În această satiră nemuritoare numai spiritul este al autorului. Tot restul nu-i decât espresia unui adevăr vecinic. Dar între arta demagogiei vechi, și arta demagogiei moderne este toată diferența care distinge democrația greacă de-a noastră. Poporul e pretutindenea un stăpân ignorant, simplu și credul, a căruia încredere e mai ușor de-a i-o câștiga dezmierdându-i prejudițiile, măgulindu-i patimile, studiindu-i gusturile și instinctele, decât făcându-și o datorie din a-l instrui, a-l admonia, a-l modera, a-l dirige pe calea înțelepciunii, a dreptății, a adevărului. Cuvântul lui Tacit va fi totdeauna adevărat: „A-l servi pentru a-l domina“. A instrui, a admonia, a dirige poporul? În toți timpii amicii lui cei mincinoși au protestat contra unei pretenții atât de aristocratice. Cum? Poporul suveran are trebuință de mentori? Ce fel? Nu e poporul, din natură chiar, înțelept, inteligent, instruit în toate câte-i trebuie să le știe pentru a-și exercita suveranitatea sa? Amăgitu-s-a el vreodată de câte ori n-a ascultat decât propriile lui inspirațiuni? Oare nu e o lipsă de respect pentru suveran de-a se îndoi de infalibilitatea sa? Și în toți timpii adevărații amici ai poporului au răspuns: că modul cel mai bun de-a respecta poporul și mai cu seamă de-a-l iubi e de-a-i spune adevărul. Tot aceștia adaogă că, cu sfătuitori sinceri, democrația poate fi cea mai bună formă de guvernământ, dar cu curtizani cari își amăgesc stăpânul ea devine forma cea mai rea de guvernământ.

Marile noastre nații moderne nu mai cunosc demagogi în înțelesul antic al cuvântului, cari să strângă cu cuvântul lor insinuant sau mișcător un popor întreg, reunit într-o agora sau într-un forum. Mai sunt într-adevăr adunări populare în cari elocuența unui tribun poate face treabă. Dar ce mic e numărul acestor alegători în comparație cu mulțimile cari se grămădesc împrejurul urnei! Nu în adunări avem a căuta demagogia din vremile noastre. Partizile noastre democratice datoresc succesul lor îndemânaticei și puternicei lor organizațiuni în materie de alegeri. Capul partidului e un mare comitet dirigent care meditează și formulează parola, „le mot d'ordre“ al alegerilor; zicem parolă pentru că acel comitet se-ngrijește totdeauna de-a găsi cel mai simplu și cel mai popular cuvânt, iar nu un program mai mult ori mai puțin complicat, care n-ar fi nici priceput, nici de gustul sufrajului universal. Acest cuvânt e transmis comitetelor de departament dacă e scrutinul listei, comitetelor de arondisment dacă scrutinul e uninominal. Și aceste comitete, ajutate încă de subcomitete, sunt însărcinate de-a face ca masele să primească lozinca. Mai cu seamă cu acest scop se desfășură toată arta demagogiei moderne.