PRELEGERILE D-LUI T. MAIORESCU ÎNTÂIA PRELEGERE

Introducție — Interesul cercetărilor metafizice — Progresul științelor exacte.

Unitatea forțelor în natură — întrebări ce se impun — Utilitatea logicii

[16 noiembrie 1880]

D. Maiorescu începe prin a arăta auditorilor că are intenția a face un șir de prelegeri în toate vinerile la 4 ½ după amiaz. Alături cu cursul de filozofie al Universității, curs cum s-ar zice oficial, d-sa va ține un curs liber despre Logică și aplicările ei. Intenția aceasta îi este autorizată prin interesul pentru cercetările științifice pe care l-a manifestat publicul nostru mai cu seamă cu ocazia prelegerilor ținute de d-sa astă primăvară la Ateneu.

Se zice că trăim într-un secol materialist, se constată că preocuparea mai generală privește sfera politică și cu toate astea, ciudat, terenul abstracției deșteaptă un viu interes — real, să sperăm, — din partea publicului inteligent.

Folosul acestei bune dispoziții pentru studiele abstracte este netăgăduit.

Aci nu încape controversă. Între sistemele filozofice controversa există, ea există asupra întrebării dacă una sau mai multe dintre propozițiile dogmatice ale cutăruia sistem vor rămâne, chiar pentru cel ce le profesează, neclintite până la sfârșit. Nu încape însă câtuși de puțin discuție asupra adevărului că adâncirea în speculațiuni abstracte și generale deschide spiritului omenesc un orizont larg, îi dă un punct de vedere cât mai nalt și prin urmare o perspectivă cât mai depărtată. Acest folos este cu atât mai însemnat cu cât el înlesnește orice studiu pozitiv, luminând sfera oricării cercetări practice și speciale.

Ce este universitatea? Este instituția care păstrează întregi diversele sfere speciale de cunoștințe ce constituiesc cultura generală a epocii.

În secolul nostru, mai ales în cea din urmă jumătate a lui, aceste sfere s-au înmulțit și dezvoltat într-un chip uimitor. Științele exacte, numite în genere naturale, au făcut progrese enorme. Minunatele descoperiri asupra căldurii, electricității, luminii și sunetului și asupra multiplicității aplicărilor lor; faimoasa ipoteză a unității forțelor în natură, ipoteză din ce în ce mai probabilă, aproape sigură astăzi în urma descoperirii unității de căldură, a așa-numitului caloriu, — iată în linii generale pașii colosali realizați în domeniul științei pozitive. Progresul însă nu se oprește; sferele se înmulțesc și se dezvoltă înainte cu aceeași iuțeală, așa că ne trebuie o fantazie prodigioasă pentru a ne închipui unde are să mai ajungă în scurt timp activitatea pe terenul acesta.

Dar spiritul omenesc se întreabă ce este această tendență a lui de a merge mai departe și tot mai departe; se întreabă cum trebuie să-și resume el progresul acestei activități, cum să-și stăpânească, să-și păstreze această comoară grămădită cu atâtea străduințe, cum apoi s-o încredințeze generațiilor moștenitoare.

Unitatea forțelor în natură!

Dar spiritul omenesc se întreabă: care este aspectul resumător, care este esența fenomenelor? Ce este lumea?

Știința care ne vorbește de acea unitate a forțelor ne răspunde la aceste întrebări: este mișcarea; lumea este mișcare pornită și întreținută. „Mișcare — iată cuvântul cel din urmă al științei exacte — mișcare totdeuna și pretutindeni, o stare de perpetuă năzuință, de vecinic nerepaos. Aci spiritului omenesc se impune iar un șir de întrebări mari:

„Mișcarea“ ce e? Mișcare cătră ce și la ce? De ce mișcarea, năzuința mea proprie la cercetare? La ce știința? Pentru ce toate acestea?… În fine întrebarea care le rezumă pe toate celelalte: pentru ce acest pentru ce al omului?

Filozofia pozitivistă, care și-a luat naștere în veacul nostru odată cu avântul științelor exacte și al cării fundator a fost Auguste Comte, îndeamnă spiritul omenesc la resignare. Această filozofie conchide astfel că toate speculațiunile teologice și metafizice întemeiându-se pe un oarecare răspuns dat întrebărilor de mai sus ce nu poate fi pozitiv și controlabil sunt niște rătăciri de înlăturat ce trebuie neapărat să conducă la eroare.

Cu îndemnul la resignare însă spiritul omenesc nu se mulțumește. El întreabă din nou: dar de ce eroare și iar eroare? Ce a împins omenirea să-și construiască sisteme și totdeuna greșit? Și cum de s-a născut odată întrebarea? Pentru ce s-a produs și se reproduce ea necontenit?

Răspunsul nu se poate da încă: se va da poate odinioară. Până atunci, orișicum ar fi, este imposibil a se înlătura întrebarea; ea se menține, se impune.

A existat la multe sisteme, dar mai ales există în sistema de filozofie modernă, o aplecare—accentuată într-un chip oarecum ușuratec — la a crede că nu numai ultimul cuvânt posibil l-a zis școala respectivă, dar că toate cele zise până aci trebuiesc aruncate din discuție ca lipsite cu totul de preț. Cu toate astea multe propoziții ale școalei sunt încă controversate. Astfel, de exemplu, pe când teoria selecțiunii spețelor este acum suficient demonstrată, teoria evoluțiunii este încă și rămâne ipotetică.

Teoria Kant-Laplace, teoria cosmogonică astăzi acreditată, stabilește fazele prin care a trebuit să treacă sistemul nostru planetar de la întâia mișcare până în stadiul actual. Ea ne dă probabilități despre succesiunea fenomenelor de trecere din starea amorfă și de absolută nemișcare, prin starea chimică anorganică, în starea chimică organică, cu cele trei stadiuri ale acestei stări din urmă, stadiul de coagulare celulară, stadiul vegetal și cel animal. Teoria darwiniană amplifică și continuă teoria cosmogonică întru cât privește dezvoltarea acestor stadiuri și apoi apariția omului și dezvoltarea speței lui.

Astfel, în starea cea mai depărtată, a trebuit să existe în principiu legea fizică de dezvoltare care a determinat rezultatele ulterioare, a trebuit, afară de aceasta, ca atunci și celula organică ce compune astăzi creierul animalic cel mai dezvoltat să fi existat într-o formă sau alta atomistică.

Este dar o dezvoltare nu perpetuă probabil, dar ale cărei limite sunt vaste și necunoscute. Nimic nu ne autorizează a crede că procesul de dezvoltare al sistemei planetare, al stadiului nostru chimic organic, al speței umane îndeosebi, sunt la culmea evoluțiunii respective.

Nimic nu ne autorizează a crede aceasta; dar aceea ce ne autorizează a crede contrariul, a crede într-o continuare a dezvoltării, în mergerea mai departe pe calea perfectibilității este acel sentiment de radicală nemulțumire, de adâncă durere, inerent la tot ce este organic și pe care îl culminează moartea.

Moartea! Da, filozofia ne poate face a nesocoti moartea noastră proprie, nu ne poate niciodată face indiferenți de moartea unei ființe iubite, ceva mai mult, nu ne poate scuti de impresia supremă ce ne-o provoacă moartea aproapelui în genere. Ce și la ce este moartea? Ce este această prefacere, această premenire necurmată a naturii? A zice că aceasta este o lege fără scop nici rezultat, o nefericire, este a nega viața…

În epoca noastră mai cu seamă, care are multă înclinare la scepticism și pesimism, trebuie să căutăm a cunoaște rațiunea de a fi a acestei legi.

Dezvoltarea speței noastre cată să meargă mai departe, aci ar sta rațiunea aceea.

Omenirea, încă de la originea ei, a căutat să-și creeze un trecut imaginar, o lume în care ideea de individ organic superior, cuprinzând în ea sfera ideii de om, este mai naltă, mai nobilă decât aceasta. Ființele supranaturale, ficțiunile teologice, îngerii, iată creațiuni ale închipuirii omenești. Ce a determinat aceste creațiuni, pe ce substrat s-au întemeiat ele? Și oare nu erau acele creațiuni o intuiție a dezvoltării ulterioare, o clarvedere a viitorului?

Aceasta este neapărat o fantazie a noastră, o privire ipotetică. Dar acele creațiuni n-au avut alt câmp decât spiritul omenesc, au fost clădirile proprii ale gândirii speței noastre. Apoi organul acestei gândiri, unde se produc întrebările mari înșirate mai sus, unde se frământă problema „existenții“, trebuie să aibă și el legile lui de lucrare și este foarte important să le cunoaștem.

Astăzi, când științele exacte își deschid înainte un orizont așa de vast, când comoara cunoștințelor noastre pozitive este așa de colosală și crește încă mereu, logica, ca știința care are de obiect cercetarea legilor ce domnesc asupra lucrării organului gândirii omenești, organul ideii și cunoștinții, și ca metodă de control a acelei lucrări și de aplicare a acelor legi, devine de o utilitate mai importantă decât oricând.

Iată cuvântul care a îndemnat pe d. Maiorescu a face cursul d-sale despre Logică și aplicările ei, în care materie va intra în prelegerea viitoare.

❦