V

Am văzut cu înlesnire ce unitate e în caracterul civilizației noastre de azi, cum că consistă curat în păzirea formelor esterioare ale culturii apusene, lipsită de orice cuprins real. S-ar putea zice că aluatul din care se frământă guvernanții noștri e acea categorie de ființe fără avere, știință de carte și consistență de caracter, acei proletari ai condeiului din cari mulți abia știu scrie și citi, acei paraziți cărora nestabilitatea dezvoltării noastre interne, defectele instrucției publice și golurile create în ramurile administrației publice prin introducerea nesocotită a tuturor formelor civilizației străine, le-au dat existență și teren de înmulțire; aluatul e o populație flotantă a cărei patrie întâmplătoare e România și care, repetând fraze cosmopolite din gazete străine, susține, cu o caracteristică lipsă de respect pentru tot ce e într-adevăr românesc, că aceste clișeuri stereotipe egalitare, liberschimbiste, liberale și umanitare, acest bagaj al literaților lucrativi de mâna a treia, aceste sforăitoare nimicuri sunt cultură națională sau civilizație adevărată.

N-are cineva într-adevăr decât să deschiză o teză de licență, s-asculte prelecțiuni la universități — esceptăm pe cele de matematică — să citească ziare și broșuri, să citească proiecte și paraproiecte de legi din Cameră, s-asculte discuții în Adunări și se va convinge că o numeroasă, foarte numeroasă clasă de oameni nu-și întrebuințează mintea la nimic alta decât la reproducerea de vorbe din cărți străine, că propria muncă intelectuală se reduce la nimic.

Dacă activitatea lor s-ar mărgini numai la aceasta țara ar sămăna numai a casă de nebuni, dar fiindcă miile aceste de vorbe nu sunt resimțite, nu au trecut în suc și sânge, nu au avut nici o influență educativă asupra lor, ele acoperă cu zgomotul lor de moară de palavre o înjosire și versatilitate de caracter nemaipomenită decât în timpii cei mai răi a Împărăției bizantine.

Ceea ce-i mai frumos e că se prefac a nu te înțelege.

În zadar le-am spune „Nu există libertate a alegerilor“ și le-am dovedi-o cu acte. „Luați“, le-am zice, „listele electorale, ștergeți pe funcționari, pe arendașii statului și pe rudele acestora, pe datornicii statului și pe rudele acestora, adecă ștergeți pe toți a căror conștiință o puteți stoarce prin tiranie de partid și nu vă rămâne decât o mică minoritate“.

Din aceste mici minorități se compune opoziția și ea reprezintă partea neatârnată a țării.

Ei totuși vor răspunde: „Națiunea e cu noi, noi suntem națiunea“.

„Mai luați colegiul al patrulea și ștergeți — afară de minime și estrem de rare escepții — toate numele deputaților aleși de-a dreptul prin influență guvernamentală, ștergeți dintr-al treilea în același chip, dintr-al doilea tot astfel și vedeți că partea neatinsă de sistemul de corupție al guvernelor e estrem de mică“. Cu bugetul în mână, mai ales când este augmentabil în infinit, ții majoritatea în mână și sistemul constituțional, sistemul controlului se reduce la o iluzie copilărească.

E prea adevărat că această conștiință individuală, maltratată în toate chipurile și supusă unei sistematice corupțiuni face reacție, tresare mai cu putere când îi pui cestiunea de moarte și de viață. Astfel cu articolul 44 al Tractatului de Berlin, care nu era numai o cestiune de încetățenire, ci era de-a dreptul declararea României în teritoriu neutru, colonizabil cu toate semințiile.

Nu putem tăgădui că țara se cutremură de spaimă la perspectiva deschisă de acel articol, care americaniza pe deplin teritoriul nostru.

Ei bine, cu tot cutremurul, listele falsificate ale alegătorilor au făcut cu putință ca opoziția să n-aibă majoritatea absolută în Adunări, deși această opoziție nu era esclusivă, căci cuprindea conservatori, fracționiști, liberali moderați, grupul „Binelui public“, ba până și … Centru: adică stâlpii țării, precum zicea pe atunci „Presa“.

Și dacă relevăm acestea față cu adversari de sistem și adversari de ocazie ne răspund că majoritatea formală de care se bucură în urma libertății presiunilor, nu a libertății alegerilor, oricât de viciat ar fi prestigiul ei prin procederile de partid, este în mod esclusiv nația. O nație curioasă în multe priviri.

Tot sistemul acesta este atât de vicios încât din nenorocire numai cestiuni de-a dreptul vitale, cestiuni unde nimicirea existenței naționale e evidentă până în cele mai mici amănunte, e în stare să zguduie opinia publică și încă nici atunci cu destul folos. Când vedem deci că partizile devin un stat în stat, că totul atârnă de la ele iar statul adevărat, acel al claselor pozitive, nu e decât o masă impozabilă și exploatabilă, atunci întrebăm dacă nu e o superinfluență de cutezare, de cinism chiar, de a tăgădui lucruri cari izbesc vederile oricui, lucruri despre cari sunt convinși și guvernamentalii în acelaș grad în care suntem convinși noi, cu singura deosebire că noi le spunem pe față, nefiind nici în interesul nici în maniera noastră de-a le ascunde, pe când, din contra, interesul de căpetenie al adversarilor a fost pururea și trebuie să fie de-a ascunde aceste adevăruri și de-a ameți lumea cu fraze sforăietoare despre o libertate în alegeri cari nu există decât atunci cel mult când Coroana o asigură prin propria ei voință.

Cât despre aluatul protoplasmatic care formează la noi un stat în stat, așezat asupra instituțiilor și poporului, avem puține de adaos. Trăind din politică și prin politică și neavând nici un alt soi de resurse materiale sau de putință de a-și câștiga existența, el e capabil de a falsifica totul, și liste electorale, și alegeri, și forme parlamentare, și idei economice, și știință, și literatură. De aceea nu ne mirăm dacă vedem acest proteu al unui universalism incapabil și ambițios îmbrăcând toate formele posibile: miniștri, financiari, întreprinzători de lucrări publice (cu capital de palavre), deputați, administratori, membri la primărie, soldați (care au luat Grivița cu gura), actori, totul în fine.

Nimeni nu se va mira dacă-i vom spune că în țara noastră se află advocați profesori de teologie, advocați revizori de școale și nu ne-am mira dacă s-ar constitui și în Sinod, pentru a canoniza, adică a trece în rândul sfinților, dacă nu pe altcineva, cel puțin pe marele mucenic Warszawsky de pildă.

Și aceasta să fie nația, nația noastră modestă, iubitoare de adevăr și cu minte?

Așadar, când un advocat se face soldat, cu scopul anumit de a se ilustra, când un altul se face prezident de republică — fie chiar numai ploieșteană —, când un al treilea joacă pe arheologul, un al patrulea e ales în Academie ca filolog, deși n-a dovedit printr-un singur șir scris că e specialist în aceasta, când vedem toate astea ne vom convinge cu durere că golul reformelor trebuie să fie cumplit de mare dacă trebuie pentru el atât de mulți comentatori înaintea forului, ba cu mai multă decepțiune încă ne vom convinge că această imensă sumă de aluat protoplasmatic are, la dreptul vorbind, rolul de a încurca și întuneca înțelesul legilor, căci vedem că adevărați jurisconsulți ex professo joacă un rol secundar între ei.

Iată dar o nouă clasă dominantă în România, care se distinge prin absoluta ei improductivitate.

Țăranul, mare sau mic, căci țărani sunt și proprietarii mari și cei mici, pune un fir de grâu în ogor și scoate zece, deci el înzecește valoarea obiectului ce i s-a dat în mână spre muncă.

Meseriașul ia o bucată de lemn, de piele, de metal, o supune muncii sale și scoate obiecte cari au o înzecită, adesea o însutită valoare de cea care o aveau înainte.

Negustorul caută, din mii de piețe existente, pe aceea unde productele naționale se pot desface mai cu folos, din miile de prețuri relative el caută prețul absolut al obiectului într-un moment dat. Deci și el augumentează — nu totdeauna fără pericol pentru alte clase — valoarea producțiunii naționale.

Vedem că activitatea tuturor claselor pozitive ale societății consistă în a augumenta prin munca lor valoarea producțiunii naționale, în a o înzeci, a o însuti chiar.

Este aceasta misiunea proletariatului de încurcători de legi, a proletariatului cenușarilor?

Din contra. Averi descurcate le încurcă, stări de drept singurele primejduiesc, introduc dezordinea și turburarea în toate clasele.

Se poate întemeia un stat serios, o organizație serioasă pe această clasă de oameni fără soliditate, fără știință, fără avere, al căror instrument de muncă e o inteligență sofistizată, a căror știință n-ajunge nici măcar în corectitudinea gramaticală a frazei? Desigur că nu.

Poate că și ei se pot întrebuința în vrun mod practic, dar nu pentru a domina statul, nu pentru a vâna rolul de organizatori. O populație flotantă nu poate reprezenta stabilitatea instituțiilor, nu poate reprezenta sentimentul înrădăcinat al ideei statului, al armoniei și solidarității intereselor naționale.

E prea adevărat că ideile noastre sunt adeseori escamotate și anticipate de către acești adversari generis nullius și că, pentru a se putea gera ei în adevărați proprietari ai ideilor noastre, ne taxează de reacționari cu instincte medievale, adică ne numesc scară la Dumnezeu și pod peste mare. Toate acestea le fac pe cuvântul că ne numim „conservatori“ și pentru că în cărți și în gazete din Franța și Germania între conservatorii de acolo există, din cauza unei vechi civilizații, o seamă de reprezentanți ai culturelor și formelor trecutului.

Cuvintele „conservator“ și „liberal“ au însă la noi cu totul alt înțeles, și, față cu raționalismul frazelor, gol, insipid, inexact al așa-numiților liberali, noi reprezentăm realismul naturii înnăscute a statului și pretindem că formele introduse să nu rămână forme goale, coji pentru a se juca partizile cu ele, ci să aibă cuprins real. Voim a conserva libertăți și instituțiuni prin realizarea lor, prin aplicarea lor sinceră față cu un curent care le discreditează prin abuz și prin ducerea la absord.

❦