[21 februarie 1880]

Ziarul „Românul“ în revista sa de la 18 l.c. calcă pe urmele „Presei“: nu există partid conservator, a zis d. Boerescu, căci așa trebuia să zică ca ministru sub d. I.C. Brătianu; nu există partid conservator, repetă la rândul său „Românul“, deoarece prințul Dim. Ghica, d-nii B. Boerescu, G. Gr. Cantacuzino și P. Carp nu încuviințează noua organizare a conservatorilor, deoarece, zice „Românul“, acești d-ni se pot întruni mâni și stabili în comun o programă pe care o vor da la lumină ca programă a partidului conservator.

Fără a ne opri un singur moment la tactica puțin leală, după obicei, a „Românului“, care caută a aduce confuziune în spiritele celor slabi de înger prin aserția că nu mai poate exista partid conservator deoarece patru membri lipsesc din lista conservatorilor din nou organizați; fără a discuta brevetele de capacitate sau de întâietate pe cari le decernă „Românul“, ca decan al liberalilor, membrilor partidului conservator, fără a intra în fine într-o discuțiune care numai serioasă nu poate fi întru cât privește publicarea numelor numai a președintelui și vicepreședintelui partidului conservatorilor, de vreme ce oricine știe că în toate țările constituționale din lume singuri președinții sunt chemați a reprezenta partidele, dovadă dualitatea Rosetti-Brătianu, care reprezintă nu numai partidul așa numit roșu dar și … națiunea întreagă, ci vom căuta, o dată pentru totdeuna, a restabili în puține cuvinte adevărul asupra pozițiunii celor patru nume cu cari „Românul“ se servește cu atâta impunitate de câtva timp.

Înainte de toate, ca teorie generală, nu se poate susținea că ar exista o asemănare între cuvintele ce determinează pe un conservator de a merge sau nu cu partidul său și cuvintele ce determinează pe un roșu de-a ținea orbiș la partidul său. Între cele patru nume citate de „Românul“ sunt doi conservatori pe deplin neatârnați ca avere și cultură și desigur liberi de-a accentua prin persoanele dumnealor fie deosebiri de procedere, fie chiar de program. Căci partidul conservator este acela al neatârnării de caracter și dacă există o divergență în cestiuni de apreciați noi n-o aprobăm, n-o dezaprobăm, rămâne numai de a se dovedi cine are cuvânt, cine nu. Pe partidul roșu îl ține la un loc și îl disciplinează nevoia de funcțiile statului și neînsemnătatea individuală a celor mai mulți membri, pe cel conservator identitatea de principii; și fiindcă nevoile pot fi comune, dar e mai greu ca principii abstracte să se reflecte în același chip în o sumă de capete omenești, de aceea nici negăm, nici ne pare rău dacă unele persoane din partidul conservator simt necesitatea de-a se deosebi într-un chip sau într-altul de noi. Ceea ce — după „Presa“ și „Românul“ — e un defect al partidului ar trebui din contra considerat ca virtutea sa de căpetenie.

Această deosebire fundamentală stabilită între tot ce e roșu și tot ce e conservator, între tot ce trăiește din și prin politică și între toate elementele sănătoase pentru cari politica nu este mijloc de existență, ci numai mijloc de-a îndrepta în bine mersul vieții statului, să venim acuma la cele patru persoane îndeosebi despre cari nu știm în adevăr dacă au autorizat sau nu pe „Românul“ de-a le decerne brevete.

Prințul Dim. Ghica și d. V. Boerescu s-au despărțit de mult de partidul conservator; data acestei despărțiri e aceeași a nașterii Centrului.

Prin urmare din patru au rămas doi.

D. G. Gr. Cantacuzino a recunoscut de președinte al partidului pe d. Manolaki Kostaki și a funcționat mai mult timp ca vicepreședinte al partidului împreună cu d. Teodor Rosetti; dacă s-a retras în urmă e fiindcă a diferit de ceilalți în privința procedurii; ne credem însă autorizați a afirma că a rămas conservator, precum a fost totdauna, și că nu d-sa va fi vreodată o cauză de dezbinare pentru partidul său.

Prin urmare din doi rămase unul.

Cât despre d. P.P. Carp, pentru care avem toată stima și căruia nu i-am făcut nicicând imputări, precum și le fac roșii între sine când colidează interesele lor, de vreme ce n-am avut decât coliziuni în maniera de a vedea și apreția unele cestiuni, ba adeseori nici chiar aceasta, ci numai divergențe în privirea oportunității și neoportunității, putem zice că — mutatis mutandis — există oarecare analogie între atitudinea d-sale în partidul conservator și aceea a fracțiunii în partidul liberal.

❦