Ziarul „Unirea“ și programul conservatorilor

[7 martie 1880]

Ziarul „Unirea“ din Iași e organul încă modest al embrionarului partid roșu din Moldova, redijat se vede de tineri care nici visează încă ce va să zică partid roșu și nu știu câtă tiranie, cât esclusivism, cât servilism sufletesc, dar și câtă libertate în înstrăinarea averii publice și private îi caracterizează pe așa-numiții liberali. „Unirea“ se va convinge, nu ne îndoim, de toate acestea mai târziu. Cât despre noi, nu suntem deloc turburați de viitorul partid roșu din Moldova. Adevărații roșii nu pot fi acolo decât cei din grupul Goldner-Wortmann, împreună cu câțiva gheșeftari pentru cari funcțiile și moșiile statului sunt mobilul acțiunilor politice.

Dar, lăsând deocamdată ca timpul și propria esperiență să deie tuturor tinerilor lecțiile cuvenite, încât să devină sau cetățeni onești sau sinceri roșii, adică oameni lipsiți de orice credință și aspirațiune și aruncați cu trup cu suflet în brațele gheșeftului, lăsând ca mugurii, nevinovați încă, ai încercărilor de formarea unui partid roșu în Moldova să dea roadele cuvenite, ne mărginim deocamdată întru a stabili rezerva că portretul ce-l facem partidului dominant în România nu privește încă pe cei de la „Unirea“ și reproducem mai la vale o parte din discuția teoretică a acelui ziar asupra programei partidului conservator.

Iată ce zice ziarul „Unirea“:

Când este vorba de a formula un program, pe cât este de simplă și de limpide poziția unui partid însuflețit de idei largi de reformă, convins de legile progresului, tot pe atâta e de grea și delicată poziția partidelor amice ale trecutului și prin urmare dușmane a instituțiilor nouă și libere.

Când partidul liberal crede de cuviință a publica un program îi este foarte ușor de a fi sincer, de a nu face restricții mentale. El își formulează în libertate, fără întorsături de fraze și reticențe, aspirațiile sale generoase și, dacă este ca să-l critice cineva, apoi cel mult îi poate imputa o prea mare ardoare, un prea mare avânt în curentul fecund al progresului.

Nu este tot astfel cu partidul conservator. Membrii lui au fost succesiv și sub diferite pretexte în contra tuturor legilor cu caracter politic sau chiar civil care tindeau a egaliza tot mai mult pe toți cetățenii; evident dar că nu pot să iubească în total ceea ce nu au iubit în special, adică universalitatea acelor legi, întregul sistem cu încetul ridicat.

Acesta este un fapt constatat de toată lumea. Dificultatea pentru conservatori începe însă mai cu seamă de aci înainte.

În adevăr, ei, deși nu iubesc instituțiile noastre, ci numai le suportează, nu le vine să o spună aceasta în chip lămurit, pentru cuvântul că, spre a putea avea vreo influență în stat, au nevoie de mulțime, de mase, adecă tocmai de acei cari, dacă înseamnă ceva în afacerile politice, apoi aceasta numai prin instituțiile liberale și numai de la introducerea lor. Deci conservatorii nu pot critica fățiș instituțiile noastre, cu prețul de a-și înstrăina marea mulțime.

Pe de altă parte ei nu pot nici atâta, să se laude fără rezervă, mai întâi fiindcă nu gândesc deloc aceasta și al doilea fiindcă atunci nu și-ar mai avea rațiunea de a trăi separați, de a aspira la putere ca conservatori, ca adversari ai liberalilor.

În asemenea condiții ei sunt nevoiți să facă silinți grozave de echilibristică pentru a se mănținea între amândouă căile ce, vorbind franc, sunt singurele ce trebuiesc să esiste; ei se strădănuiesc în mod prodigios ca să-și cântărească cuvintele de a le spune; ca să afirme un lucru, dar sub care să se poată înțelege și altceva; ca să critice un alt lucru fără însă a-l condamna în mod definitiv.

Liberalii vorbesc și scriu pentru toți cetățenii, în interesul tuturor. Conservatorii vorbesc și scriu pentru dânșii și, dacă se adresează la mase, la mulțime, apoi este numai fiindcă au nevoie de ele, iar, dacă se păzesc de a se esprima clar, este că aceasta nu ar putea să o facă fără să nu se pronunțe contra acelor mulțimi.

Un esemplu vădit care vine în sprijinul celor ce zicem ni-l dă, între altele multe, noul program al partidului conservator.

Dl. M. Kostaki începe prin a critica și dezaproba mișcarea de reforme și de instituții pe care liberalii, de când au devenit puternici în țară, au inaugurat-o. Relele de care sufere țara nu și le esplică decât prin această precipitare în introducerea instituțiilor liberate. D-sa spune clar că conservatorii pot să se onoreze că au fost contra în fiecare ocazie.

Foarte bine, acesta este un act de sinceritate pe care am fi dorit ca să-l vedem reproducându-se mai des în cursul lungului program.

Scriind aceste, conservatorii au fost sinceri, în rolul lor de adevărați conservatori.

În urma acestei declarații categorice s-ar fi așteptat cineva a-i vedea, în această ordine de idei, ca, venind la partea de actualitate a programului, la ceea ce își propune de acum a face, să declare tot așa de categoric că, de vreme ce instituțiile ce ne-am dat nu sunt potrivite cu noi, de vreme ce sunt cauza a tot felul de rele, ei sunt deciși a le modifica în un sens mai restrictiv.

Așa ar fi fost logic și adevărat în acelaș timp, căci această părere predomnește între ei și au tratat-o cu destulă imprudență în câteva ocazii.

Va să zică partidul roșu formulează aspirațiile sale generoase și nu i se poate imputa decât un prea mare avânt în curentul fecund al progresului.

Noi admitem generozitatea aceasta. Conservatorii actuali, un Lascar Catargiu, un M. Kostaki, un Mavrogheni, au stat alături cu orice partid când a fost vorba de-a introduce era libertăților în țară și nu se poate contesta că toți aceștia au făcut-o sacrificând trecutul. E într-adevăr ciudat, neesplicabil chiar, cum „Unirea“ poate imputa dușmănie în contra instituțiilor nouă d-lui M. Kostaki, prezidentul acelei Constituante care au votat Constituția actuală, cum o poate imputa unui Lascar Catargiu, care a făcut parte dintre acei membri ai Divanului ad-hoc cari admiteau pe deplin reformele liberale.

Ce generozitate însă a putut fi din partea liberalilor d-a propune sau primi reforme cari erau mai cu seamă în favorul lor?

Astfel baza întregei argumentații a ziarului „Unirea“ fiind greșită, ce mai rămâne în aserțiunile de mai sus decât un șir de fraze bine stilizate?

Așadar să nu ne jucăm cu vorbe. Ceea ce voim și ceea ce trebuie să fie clar și pentru confrații de la „Unirea“ e nu de-a împiedica avântul generos, ci voim realitatea regimului parlamentar, care e un regim de control și de bună-credință, față cu ficțiunea păzirii unor forme curat exterioare, sub care se ascunde tirania de partid.

❦